Liberalismul - unul din cele mai mari pericole pentru omenire

 Liberalismul - unul din cele mai mari pericole pentru omenire

Pentru a înţelege esenţa liberalismului, trebuie să conştientizăm că apariţia acestuia nu este deloc întâmplătoare. Apariţia lui în istoria ideologiilor politice şi economice a avut loc sub influenţa unor procese fundamentale pentru întreaga civilizaţie occidentală.

Liberalismul nu este doar o parte a acestei civilizaţii, dar şi cea mai pură şi rafinată expresie a acesteia şi rezultatul ei. Această observaţie principială are nevoie de o definire exactă a noţiunii de liberalism: Liberalismul este o filozofie şi ideologie politică şi economică care întruchipează principalele linii de forţă a epocii moderne

- înţelegerea omului ca măsură a tuturor lucrurilor;

- credinţa în sacralitatea proprietăţii private;

- afirmarea egalităţii şanselor în calitate de lege fundamentală a societăţii

- credinţa în esenţă “contractuala” a tuturor instituţiilor sociale şi politice, inclusiv a statului;

- lichidarea tuturor autorităţilor de stat, religioase şi sociale care pretind că ar deţine “un adevăr atotobligatoriu”;

- Crearea “societăţii civile” fără diferenţe sociale, naţionale şi religioase în locul statelor tradiţionale;

- Supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor formelor politice; (teza “economia - este soarta”)

- Credinţa ca şi cale istorică a popoarelor şi statelor occidentale, este un model universal al dezvoltării şi progresului întregii omeniri, care în mod operativ şi obligatoriu trebuie preluat drept etalon de către toate popoarele lumii.

“Libertatea de …”

Toate principiile filozofiei liberalismului şi chiar denumirea acestuia se bazează pe teza “libertăţii” - liberty. În acelaşi timp, filozofii-liberali (in special J. Stuart Meall) evidenţiază că libertatea pentru care ei pledează este una negaţionistă. Mai mult decât atât, ei deosebesc “libertatea de ceva”, de “libertatea pentru ceva”, propunând utilizarea diferenţiată a celor doi termeni din limba engleza “freedom” şi “liberty”. Anume de la “liberty” şi provine denumirea de “liberalism”, adică “libertatea de ceva”. Anume pentru ea si lupta liberalii, anume pe ea şi insistă. În ceea ce priveşte “libertatea pentru ceva” adică sensul şi scopurile ei, aici liberalii trec cu tăcerea, considerând că fiecare individ va putea să aleagă modul în care va aplica propria libertatea - sau în general să refuze orice aplicare. Această problemă ţine strict de sfera privatului, nu se discută şi nu constituie o valoare politică sau ideologică. “Libertatea de ceva” dimpotrivă, este descrisă foarte amănunţit şi are un caracter dogmatic.

Liberalii propun să ne eliberam de: - stat şi controlul lui asupra economiei, politicii şi societăţii civile - biserică şi dogmele sale - pături sociale - orice formă de gospodărie colectivă - orice încercare de redistribuire de către instituţiile statului a rezultatelor muncii ne materiale (formula filosofului liberal Filipp Nemo - “dreptatea sociala este profund amorală”) - identitatea etnică - orice identitate colectivă

Replica marxismului

Dacă odată cu demontarea regimurilor feudale şi clericale liberale nu mai aveau nici un fel de probleme, deoarece nu au existat nici un fel de alternative pe care ar putea înainta o Europă feudală, atunci în adâncurile modernismului a apărut o mişcare ce neagă dreptul liberalilor de a decide asupra direcţiei de modernizare a societăţii. Dar nu din perspectiva trecutului (de dreapta) ci din perspectiva viitorului (de stânga). Acestea erau ideile socialiste şi comuniste, care au luat contur în marxism. Marx a analizat atent economia politică a lui Adam Smith, mai larg de cât a făcut acest lucru şcoala liberală şi a făcut nişte concluzii foarte originale. Acesta a căzut de acord parţial cu liberalii în ceea ce priveşte modelele feudale ale societăţii tradiţionale, dar a propus o direcţie în numele viitorului omenirii negând un şir de postulate liberale.

Marxismul neagă în liberalism:

- identitatea subiectului cu individul (considerând că subiectul are natura colectivă de clasă) - consideră nedreaptă însuşirea plusvalorii de către capitalişti - consideră “libertatea” societăţii burgheze drept o formă voalată a dominaţiei de clasă care ascunde sub noile haine exploatare, înstrăinarea şi violenţa - cheamă la o revoluţie a proletariatului, anularea economiei de piaţă şi proprietăţii private; - afirmă că scopul libertăţii sociale al viitorului comunist este munca creativă (ca realizare a umanei “libertăţi pentru ceva”) - critica naţionalismul burghez în calitatea lui de formă a violenţei colective asupra păturilor mai sărace ale populaţiei, şi ca instrument al agresiunii inter-etnice în numele intereselor egoiste a burgheziei nationale.

În acest fel marxismul, pentru 2 secole a devenit principalul concurent al liberalismului, atacându-l sistemic, obţinând treptat succese ideologice importante (în special în secolul XX odată cu apariţia sistemului socialist).

Victoria hotărâtoare a liberalilor

Căderea URSS şi eşecul nostru din punct de vedere ideologic a însemnat o repartizare finală a rolurilor în lupta pentru soarta Iluminării, în război pentru imaginea viitorului. Anume după aceea şi în virtutea faptului ca URSS a pierdut şi s-a dezintegrat, a devenit clar că adevărul istoric a fost de partea liberalilor, îndeosebi a neoliberalilor, care au refuzat pretenţiile socialismului şi comunismului pretenţiile asupra “viitorului” în calitate de “ziua de mâine progresivă”. Societatea sovietica şi alte regimuri socialiste erau nişte ediţii mascate a unor structuri arhaice, care au înţeles marxismul în felul său “mistic” şi “religios”.

Acest mare eveniment pentru prima data a pus punctele pe i în istoria omenirii în principala problemă a contemporaneităţii care din principalele ideologii ale secolului XX moşteneşte trecutul (spiritul Iluminist) şi automat va primi viitorul (dreptul de a domina în construcţiile ideologice a zilei de mâine)? Problema scopului procesului istoric a fost practic rezolvată. La mijlocul secolului XX filozoful francez hegelian de origine rusa Alexandr Cojev presupunea că “sfârşitul hegelian al istoriei” va însemna victoria revoluţiei comuniste mondiale. Acelaşi lucru pronosticau şi tradiţionaliştii (Guenon, Evola), care negau Iluminare, apărau Tradiţia şi proroceau “sfârşitul lumii” după victoria “castei a patra” (”shudra” - proletariatul). Dar în 1991, odată cu dezmembrarea URSS a devenit clar că “sfârşitul istoriei” va avea nu un caracter marxist, ci liberal, fapt confirmat şi de filozoful american Francis Fukuyama, declarând “sfârsitul istoriei”, ca victorie mondială a pieţei, liberalismului, SUA şi democraţiei liberale. Marxismul dintr-o posibilă alternativă şi proiect al zilei de mâine s-a transformat într-o perioada neînsemnată a istoriei politice şi ideologice.

Din acest moment nu doar începe zborul liberalismului, în specaial în formele sale fundamentaliste anglosaxone şi forme antisociale, dar se dezgolesc şi faptele fundamentale ale istoriei ideologice a omenirii: anume liberalismul este soarta. Atunci, tezele, principiile filozofice, politice, sociale şi economice trebuie privite ca ceva universal, absolut, care nu mai pot avea nici un fel de alternativă.

In pragul “veacului american”

După rezultatele istoriei politice a secolului XX a devenit clar că liberalismul a câştigat bătălia pentru contemporaneitate, biruind toţi duşmanii săi - şi din dreapta, şi din stânga. Marele ciclu al modernismului s-a terminat cu triumful ideologiei liberale, care a primit în acest fel monopol asupra controlului evoluţiei istorice. Liberalismul nu mai are un duşman simetric, un subiect cu o conştiinţa istorică adecvată, o ideologie legată de nişte resurse instituţionale sau materiale, o baza tehnologică, economică şi militară. Tot ce s-a opus liberalismului, reprezenta doar o totalitate de măsuri haotice, într-un cuvânt “zgomote”, care se opun prin inerţie constructorilor “noii ordini liberale”. Aceasta nu era tema unor subiecte alternative civilizaţionale şi a subiecţilor geopolitici, ci o o rezistentă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; aşa structura solurilor, râurile, mlaştinile împiedică constructorilor de drumuri - nu e vorba de impunerea unei alte rute asupra căruia ar insista o companie alternativă, ci e vorba despre rezistenţa materialului. În situaţia dată, SUA, în calitate de citadelă a liberalismului mondial, a trecut într-o noua formă. De acum înainte Statele Unite nu sunt doar una dintre cele două superputeri, dar şi singura putere planetară, care a reuşit să scape de concurenţi. Criticul francez al SUA Ubert Vidrin a propus ca America să nu se numească “mare putere” ci “hiperputere” (hyperpower), subliniind unicitatea acesteia şi superioritatea asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu sunt lucruri întâmplătoare, ci două feţe a unui singur fenomen: SUA a câştigat în războiul rece nu doar pentru că a acumulat un potenţial şi a reuşit să depăşească pe toţi în goana tehnologică, ci şi pentru că a funcţionat în baza ideologiei liberale, care nu doar a demonstrat capacitatea sa tehnică, dar şi dreptatea istorică în războiul ideologic. Aşa cum liberalismul si-a identificat propriul rol în istorie, SUA a primit argumentul forte pentru mesianismul său, care sub forma “Manifest Destiny” inca din secolul XIX a devenit “crezul” elitei politice americane. Cel mai bine aceste lucruri au fost conştientizate de către neoconservatorii americani. Potrivit unuia din principalii ideologi, Willian Cristol, “secolul XX a fost secolul Americii, iar secolul XXI va deveni secol american”. Reflectaţi puţin asupra acestor deosebiri: care este diferenţa dintre “secolul Americii” şi “secolul american”? “Secolul Americii” înseamnă faptul că în această perioadă ideologia liberală a luptat cu concurenţii săi (tradiţionalism, fascism, socialism şi comunism) pe care le-a şi distrus pe rând. America din una din marele forţe s-a transformat în unica forţă. Şi acum, în viziunea neoconservatorilor, SUA urmează să consolideze modelul american - american way of life - în calitate de model obligatoriu. SUA încetează să mai fie un stat naţional şi devine tot mai mult un sinonim al Guvernului Mondial. Întreaga planetă trebuie să se transforme într-o “Americă mondială”, “stat mondial” (World State). Acesta şi este “secolul american”, proiectul globalizării americane la nivel mondial. Aceasta nu este doar o simpla colonizare sau alta forma a imperialismului, aceasta este o programa de implementare a unui singur sistem ideologic, o copie a ideologiei liberale americane. America de acum în colo pretinde asupra întroducerii unui cod unic, care pătrunde în viaţa popoarelor şi statelor prin mii de căi - ca o reţea globală - prin tehnologie, economie de piaţă, modelul politic al democraţiei liberale, sisteme informaţionale, matricele culturii de masă, introducerea unui control direct strategic asupra proceselor geopolitice. Secolul american a fost gândit ca o retopire a modelului mondial existent în unul ridicat după modelele americane. În mod formal acest lucru este numit “democratizare” si se împarte în câteva enclave geografice, cele mai problematice din punct de vedere liberal. În aşa fel a apărut proiectul “Marelui Orient Apropiat”, “Marea Asie Centrală” etc. Sensul tuturor acestora constă în extirparea modelelor inerte naţionale, politice, economice, sociale, religioase şi culturale pentru a fi inlocuite cu sistemul de operare al liberalismului american.

În acelaşi timp nu contează dacă este vorba despre duşmanii SUA sau partizanii săi: reformarii sunt supuşi şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care doresc să rămână “neutri”. Acesta este sensul “secolului american”: liberalismul, biruind duşmanii săi formali, trece la implementarea sa adâncă. Acum nu este suficient să fii de partea SUA în conflicte locale (aşa cum au procedat multe state cu ideologii deloc liberale, aşa cum sunt Pakistan, Arabia Saudita şi Turcia). Acum liberalismul trebuie să pătrundă în adâncul tuturor societăţilor şi statelor fără excepţii, şi orice rezistenţă, în opinia neoconservatorilor, va fi zdrobită - aşa cum s-a întamplat în Serbia, Irak sau Afganistan. Criticii unei astfel politici din America, aşa cum este conservatorul clasic Patrick Biukenen, afirma: “America a cucerit întreaga lume, dar s-a pierdut pe sine însuşi”, dar neoconservatorii nu se opresc la acestea, deoarece şi SUA nu mai este privită de acestea ca un stat naţional, ci o avangardă a ideologiei liberale. Nu întâmplător neoconservatorii provin, cum nu ar părea de paradoxal, din troţkism. Aşa cum troţkiştii au insistat pe ideea revoluţiei comuniste mondiale, criticând stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-un singur stat, neoconservatorii îndeamnă la o revoluţie mondială liberală, refuzând în mod categoric apelurile “izolaţioniştilor” la graniţele SUA şi aliaţii săi istorici. Anume neoconservatorii, care dau tonul politicii americane contemporane, conştientizează cel mai mult rolul ideologic al doctrinelor politice in secolul al XXI-lea. Nu este întamplător şi faptul că anume cercurile neoconservatoare sunt acelea care conştientizează cel mai adecvat sensul tuturor schimbărilor la nivel global. Pentru ei “ideologia” ramâne a fi obiectul cel mai important, chiar daca se transformă într-o “ideologie civilă”, sau soft power “putere civilă”).

Liberalismul şi postmodernismul

Trecând de la o rezistenţă formală cu ideolgie formală spre o nouă fază de infiltrare la nivel mondial, ideologia liberală îşi schimbă statutul. În epoca modernului, liberalismul a coexistat întotdeauna cu neoliberalismul, adică a constituit întotdeauna un obiect al alegerii. Aşa cum în tehnologiile informaţionale contemporane teoretic poţi alege dintre Microsoft, Apple sau Linux. Biruind duşmanii săi, liberalismul, în esenţă a obţinut un monopol asupra gândirii ideologice, devenind unica ideologie care nu tolerează în nici un fel o opinie diferită. Se poate spune că de la nivelul de programă acesta a trecut la nivel de sistem de operare devenind ceva care se explică de la sine. A se observa, intrând în magazin şi alegând un calculator, noi nu precizam: “Daţi-ne un calculator cu programele Microsoft”; noi cerem: “Daţi-ne un calculator” si de la sine înţeles ni se oferă un calculator cu programe Microsoft. Aşa este şi în cazul liberalismului: el se înfiltrează de la sine, în calitate de ceva firesc, ca un limbaj universal, negarea căruia pare a fi o nebunie. Conţinutul liberalismului se schimbă, trecâd de la nivel de declaraţii la nivel de limbaj. Liberalismul devine nu un liberalism în sine, ci o presupoziţie, un acord tacit, consens. Acestea corespund trecerii de la epoca modernului la epoca postmodernului. În postmodernism, liberalismul păstrând şi consolidând propria influenţă, tot mai putin apare ca o filozofie clară şi acceptată, devenind ceva inconştient, instinctiv. Un astfel de liberalism instinctiv, care pretinde a reprezenta o majoritate insesizabila devenind o matrice a contemporaneitatii, obţinând trasături tot mai groteşti. Din principiil clasice, devenite subconştiente (”subconştientul de rezevă mondial” - în analogie cu dolarul în calitate de “valuta mondiala de rezerva”) , se nasc imagini destul de groteşti ale unei culturi postomderniste. Acesta este deja un fel de postliberalism, ca o continuare a victoriei liberalismului clasic, dar care conduce spre concluzii extremiste. În acest fel i-a naştere panorama grotescului postliberal:

- măsura lucrurilor devine nu individul, ci postindividul, “dividul”, o combinaţie întâmplătoare a unor părţi (organele sale, clonele sale, simulacrele sale, pana la roboti sau mutanţi);

- proprietatea privată este divinizată, “transcedentalizează” şi se transformă din ceea ce omul stăpâneşte, în ceea ce stăpâneşte pe om.

- egalitatea şanselor se transformă în egalitatea imaginară a şanselor (”societatea spectacolului” - Guy Debore);

- credinţa în caracterul contractual al tuturor instituţiilor sociale si politice se transformă în echivalarea realului şi virtualului, lumea devine o machetă tehnică.

- Dispare orice formă de autoritate supraindividuală, fiecare individ putând să creadă orice despre lumea în care trăieşte (criza raţionalităţii comunizante”);

- Principiul separării puterilor se transformă în ideea unui referendum electronic permanent (parlamentul electronic), unde fiecare utilizator votează cu ocazia oricărei decizii, ceea ce înmulţeşte puterile de decizii până la numărul cetăţenilor autonomi (fiecare este o parte a puterii);

- “societatea civila” înlocuieşte prin sine statul şi se transformă într-un “melting pot” (vas de topire) mondial cosmopolit;

- de la teza “economia este o soartă: se trece la teza “codul de bare este o soartă”, aşa cum şi munca, şi banii, şi piaţa, şi producerea, şi consumul - devin toate virtuale.

Şi uni liberali şi neoconservatori s-au ingrozit de acele perspective pe care le crează rezultatele victoriei ideologice a liberalismului - la trecerea spre postliberalism şi postmodernism. Asa, Fukuyama, autorul tezei despre “sfârşitul liberal al istoriei” , a început în ultimii ani să cheme SUA să se reîntoarcă la valorile liberalismului clasic - cu piaţa, stat-naţiune şi raţionalism ştiinţific, pentru a evita alunecarea în bezna postmodernistă. Dar în acest fel autorul se contrazice: trecerea de la liberalismul obişnuit la un liberalism postmodernist - nu este un act voluntar. Aceasta se înscrie însuşi în structura ideologiei liberale, deoarece eliberarea omului (de toate barierele şi valorile supraindividuale) de ceea ce nu este  nu putea evita în cele din urmă şi o eliberare a omului de sine însuşi. Şi cea mai straşnică criză a individului nu încape atunci când acesta luptă cu ideologii alternative, care neaga individul în calitate de valoare supremă, dar atunci când ajunge la o victorie finală, clară şi ireversibilă.

Cruciada impotriva occidentului

Cât nu ar pretinde liberlismul la lipsa unor alternative, în istoria omenirii a existat întotdeauna o algere. Alegerea dispare odata cu omul. Atâta timp cât există omul, el este liber să aleagă. Şi ceea ce aleg “toţi” şi ceea ce nu alege “nimeni”. Liberalismul (asa cum şi SUA şi occidentul) nu propune să-l alegem în calitate de una din alternative, el ni se impune ca o singură cale posibilă. Şi acesta nu este un simplu voluntarism: logica istoriei politice al epocii moderne confirmă o astfel de situaţie.

Desigur se poate imagina că mulţi oameni de pe planetă au întârziat cu conştientizarea a ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, şi din inerţii cred în socialism, comunism şi chiar în religie. Alţii nu acceptă liberalismul si din motive locale şi individuale, deoarece conştientizează că în astfel de sistem se trezeşte un “looser”. Dar acest lucru nu are o importanţă mare: toate alternativele sistemului sunt zdrobite, iar nemulţumirile vagi neconceptualizate în termeni politico-ideologici nu pot influenţa nimic. Şi totuşi în noua fază a impunerii liberalismul (şi postliberalismul) poate (şi trebuie, cred cu tărie în acest lucru!) fi respins. Şi dacă în spatele acestuia stă inerţia modernismului, spiritul Iluminist şi logica istoriei politice şi economice a omenirii europene din ultimile secole , atunci acesta trebuie respins odată cu epoca modernă, Iluminism şi civilizaţia europeană în întregime. Mai mult decât atât, conştientizarea liberalismului în calitate de destin, soartă, ca un fenomen fundamental care inglobează în sine rezultatul evoluţiei istorice a Europei ocidentale, permiţând cu adevarat să spunem “nu” liberalismului. Acesta trebuie respins în calitate de factor metafizic global. Calea pe care a ales-o omenirea în modernism a adus anume la liberalism. Acest drum a drum a dus la renunţarea la Dumnezeu, Tradiţie, comunitate, etnos, imperie, regat. Şi se termină destul de logic: dorind să se elibereze de toate ce îl limitau, în liberalismul contemporan omul modernist a ajuns la limita logica - s-a eliberat de sine însusi. Logica liberalismului mondial si globalizării ne atrage în bezna dizolvării postmoderniste în virtualitate. Tineretul nostru se afla deja cu un picior acolo: codurile liberalismului global se inoculeaza cu succes in inconstient - prin noi obiceiuri, reclama, reviste, tehnologii, modele de retele. Pierdere identitatii devine o normalitate, dar nu doar o identitate nationala sau culturala, dar si cea de gen sau in fine ci cea umana. Aparatorii drepturilor omului, care nu observa tragediile intregilor popoare, pe care le aduc in jertfa “noii ordini mondiale”, maine vor striga in gura mare despre incalcarea dreturilor “robotilor” sau “clonelor”. Refuzul oamenilor de a primi liberalismul este inteles de la sine, si acesta fenomen poate fi intalnit oriunde. Dar acesta devine neputiincios si ineficient pana la momentul in care nu constientizam ca avem de face nu cu o intamplare, ci cu o legitimitate, nu cu o deviere temporara de norme, ci o boala fatala incurabila, cu radacini in acea epoca in care se credea ca cerul va fi mereu senin iar omenirea a pasit pe calea progresului, dezvoltarii, libertatii si egalitatii. Dar acesta nu era decat un sindrom al apropiatei agonii. Liberalismul este un rau absolut - nu doar ca o intruchipare dar si in premisele teoretice. Si victoria sa doar evidentiaza acele trasaturi malefice care au fost vualate in trecut. „Libertatea de” este cea mai respingătoare formulă al robii, deoarece ispiteşte omul la revolta împotriva lui Dumnezeu, împotriva valorilor tradiţionale, împotriva normelor morale şi spirituale a poporului sau şi culturii sale. Şi chiar dacă toate luptele formale a liberalismului au câştigat şi suntem la un pas de „veacul american” - bătălia finală este înainte. Dar aceasta va avea loc doar dupa ce va fi înţeles adevaratul sens a ceea ce se întâmplă şi însemnătatea metafizică a liberalismului şi victoria acestuia va fi conştientizată în măsura necesara, în proporţii necesare. Acest rău poate fi biruit doar atunci când va fi smuls tot cu rădăcină, şi nu exclud că pentru acest lucru va fi nevoie de şters de pe fata pământului acele pământuri spirituale şi fizice care au dat viată acestei erezii mondiale - erezia care insistă pe faptul că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Doar o Cruciadă împotriva SUA, Occidentului, globalizării şi expresiilor lor politico-ideologice - libralismul - va putea deveni un răspuns adecvat. Elaborarea acestei ideologii a Cruciadei, este sarcina Rusiei, dar nu una singură, ci în colaborare cu toate puterile lumii, care doresc să se opună „veacului american”. Dar in orice caz, această ideologie trebuie să se termine cu recunoasterea rolului fatal al liberalismului, care unifică căile occidentului odată ce acesta s-a dezis de valorile divine şi a tradiţiei.