A Patra Teorie Politică la Chişinău

A Patra Teorie Politică la Chişinău

Ediţia de Vineri Nr.20142 din 17 ianuarie 2014

Ieri, la Universitatea Populară a avut loc un eveniment editorial de excepţie. În prezenţa unui public numeros, format din personalităţi academice, cadre universitare, analişti politici şi jurnalişti, a fost lansată cartea „A patra teorie politică” de Aleksandr Dughin. Celebrul gânditor rus, sociolog, geopolitican şi filozof, autorul a patruzeci de monografii ştiinţifice, este prezent pentru prima dată în Republica Moldova între coperţile unui volum, care apare deopotrivă în limbile română şi rusă.

Până în prezent, în limba română a apărut doar un singur volum, la Bucureşti, acum câţiva ani, „Bazele geopoliticii”. Pe parcursul ultimelor luni, ziarul nostru a publicat fragmente din lucrarea apărută acum sub formă de carte, în traducerea lui Iurie Roşca.

La evenimentul de lansare a participat personal autorul volumului, care deja a fost editat în mai multe ţări ale lumii. Amintim că pentru prima dată, profesorul Aleksandr Dughin s-a aflat la Chişinău la 17 iunie 2013, la invitaţia Universităţii Populare, prilej cu care Iurie Roşca a şi anunţat de înţelegerea atinsă cu autorul cărţii despre traducerea volumului respectiv.

În cuvântul său de deschidere în cadrul evenimentului, Iurie Roşca a menţionat actualitatea cu totul aparte a concepţiei tradiţionaliste, conservatoare şi creştine formulate în mod cu totul remarcabil de autor. În societăţile noastre bântuite de nostalgia comunismului şi, în mod simetric, de „năluca liberalismului”, recursul la Tradiţie este tocmai direcţia de gândire politică ce merită să fie afirmată plenar.

Preasfinţia Sa Marchel, episcop de Bălţi şi Făleşti, şi-a exprimat aprecierea pentru gândirea conservatoare a savantului rus în condiţiile unei societăţi bântuite de ateism agresiv, de atacuri împotriva Bisericii şi a Tradiţiei. Iar faptul că lucrarea respectivă apare concomitent în limbile română şi rusă va facilita accesul tuturor doritorilor la o altă perspectivă asupra filozofiei politice, a relaţiei dintre spiritual şi material şi a relaţiei dintre credinţa creştină şi politic.

Valentin Beniuc, rectorul Institutului pentru Relaţii Internaţionale din Moldova, profesor universitar, doctor în istorie, doctor habilitat în ştiinţe politice, a exprimat în luarea sa de cuvânt o serie de idei demne de reţinut asupra paradigmei filozofice oferite de distinsul său coleg de la Moscova privind noile realităţi politice şi geopolitice în condiţiile globalizării. Ideile formulate de Aleksandr Dughin în teoria sa asupra lumii multipolare reprezintă o soluţie inedită pe fundalul unui nou tip de relaţii internaţionale, care s-au constituit după prăbuşirea URSS. Iar faptul că setul de idei formulate de Dughin reprezintă nu o concepţie finită, ci o energică invitaţie la dialog, deschide calea unei participări largi a exponenţilor mediului academic din ţările noastre la dezvoltarea ei.

Participanţii la lansare au avut ocazia să primească câte un exemplar de carte, alegându-şi după preferinţe varianta română sau rusă.

Vom reveni în ediţiile viitoare cu alte materiale despre acest eveniment cultural remarcabil.

Lucia CUJBĂ, pentru FLUX

http://www.flux.md/editii/20142/articole/15666/

Gândirea conservatoare ca temelie a celei de-a Patra teorii politice sau Neoeurasianismul ca apel la Tradiţie în condiţiile Postmodernităţii

Ediţia de Vineri Nr.20142 din 17 ianuarie 2014

Prefaţa traducătorului

Lucrarea cunoscutului gânditor rus, profesorul Aleksandr Dughin, „A Patra teorie politică”, trebuia să vadă lumina tiparului şi în Moldova. Actualitatea ei cu totul aparte se resimte tocmai pentru faptul că în politologie, în analiza politică sau în comentariile cotidiene urmărim de cele mai multe ori construcţii intelectuale învechite, pe care le-am moştenit din secolele XIX şi XX. Sacralizarea comunismului, obligatorie în perioada sovietică, a fost substituită cu divinizarea liberalismului. O abordare critică coerentă şi profundă a liberalismului practic lipseşte. În învăţământ venerarea marxismului e înlocuită cu occidentomania.

Ştiinţele socioumane au respins „întunecatul trecut sovietic”, recunoscându-l ca pe unul greşit, şi au descoperit subit „singura cale istorică dreaptă” – cea prooccidentală. La ora actuală, toate lucrările de doctorat şi compunerile elevilor deja nu-i mai citează pe Marx şi Lenin, ci pe adversarii lor ideologici din tabăra liberalilor. În plus, osanalele aduse democraţiei şi drepturilor omului sunt indispensabile. Atitudinea faţă de integrarea europeană şi faţă de tot ce e legat de Occident a devenit un sentiment aproape religios. Cei „de dreapta” îi numesc în batjocură pe comunişti „bolşevici”, iar cei „de stânga” îi înfierează pe cei „de dreapta” cu eticheta predilectă „fascişti”. Liberalii şi comuniştii se luptă de zor unii cu alţii, fără să priceapă esenţa clişeelor ideologice pe care le folosesc. O serie de „dogme ştiinţifice” din perioada sovietică s-a înscris în mod organic în noul sistem de învăţământ postsovietic. La fel ca pe vremea sovieticilor, istoria din nou pare a fi una fără alternativă, iar triumful globalismului – inevitabil. Secularismul, darwinismul social, scientismul, istoricismul, progresismul, credinţa în timpul linear şi alte elemente ale marxismului au alunecat pe o pantă dulce în liberalism. Foştii lectori de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific s-au reprofilat peste noapte în politologi prooccidentali.

Pentru a umple măcar parţial vacuumul intelectual existent, am primit permisiunea autorului să-i traduc lucrarea în română pentru cititorii din Moldova. După vizita efectuată de profesorul Dughin în Moldova în vara anului 2013, am publicat cu regularitate fragmente din lucrarea respectivă pe paginile săptămânalului „Flux”, ele trezind un viu interes din partea celor care se preocupă de geopolitică, filozofia politică sau, pur şi simplu, de realităţile politice. Am convingerea că lucrarea de faţă merită să fie studiată de cei care predau sau învaţă la facultăţile socioumane sau se ocupă de activitatea de cercetare în institutele de profil ale Academiei de Ştiinţe. Lecturarea ei va contribui cu siguranţă la depăşirea unui şir întreg de mituri şi abordări infantile ale istoriei, filozofiei, sociologiei, geopoliticii, relaţiilor internaţionale, precum şi ale altor ştiinţe socioumane.

Căutând să pătrundem în esenţa lucrurilor, ne aflăm într-o căutare permanentă a unor purtători de idei noi. Această căutare trece cu uşurinţă peste graniţe, iar atunci când ne reuşeşte să descoperim minţi şi suflete înrudite, suntem cuprinşi de un sentiment profund al bucuriei. Pentru mine personal, Aleksandr Dughin reprezintă anume o astfel de descoperire. Am putea să nu cădem de acord asupra unor probleme, să polemizăm pe marginea unor subiecte, dar sentimentul apartenenţei la aceeaşi familie spirituală face aceste discuţii pline de lumină şi aducătoare de roade bune. Această carte a lui Dughin este o puternică invitaţie la dialog, la concentrarea gândului, la explozia energiei sufleteşti şi la curăţarea raţiunii, întinate de gunoiul intelectual, care ucide însăşi capacitatea de gândire prin intermediul sistemului de învăţământ, presei şi „corectitudinii politice”.

Versiunea pe care o publicăm apare cu prescurtări nesemnificative, convenite cu autorul, fiind vorba despre aspecte ce ţin de realităţi politice din Rusia, care nu prezintă un interes aparte pentru cititorul nostru.

* * *

Printre multitudinea de idei, care merită o atenţie aparte din partea cititorilor cărţii „A Patra teorie politică”, voi cita aici o concepţie deosebit de valoroasă, numită de autor „Structura tripartită a epistemei conservatoare”. Dughin subliniază pe bună dreptate că din tot volumul disciplinelor ştiinţifice, este necesar să fie scoase în evidenţă „trei discipline fundamentale”, şi anume teologia, etnosociologia şi geopolitica. Autorul continuă:

Mai presus de toate se află teologia, deoarece religia nu înseamnă doar cult şi ritual, ci şi un profund sistem de viziune asupra lumii. Este ştiinţa despre spirit.

Teologia trebuie să încoroneze educaţia; fără ea orice epistemă conservatoare va fi una incompletă şi va rămâne în aer. Teologia este o ştiinţă împărătească, este ştiinţa ştiinţelor; ea nu e pur şi simplu una dintre ştiinţele umanitare şi sociale, ci principala, iar toate celelalte ştiinţe reprezintă calea spre teologie.

Pe locul doi trebuie să plasăm etnosociologia. Până la ora actuală, în ştiinţa de la noi nu a fost pomenit aproape deloc nici poporul, nici etnia. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă: pentru comunişti drept subiect al istoriei apare clasa, iar pentru liberali – individul. Nici într-un caz, nici în celălalt, loc pentru popor şi etnie nu mai rămâne. Etnosociologia este ştiinţa fundamentală a proiectului conservator. Dacă nu vom face o descriere prealabilă corectă a poporului nostru şi a altor popoare cu care interacţionăm, noi pur şi simplu nu vom fi competenţi să vorbim despre conservatorism. Etnosociologia nu este o simplă descriere formală a particularităţilor etnologice ale poporului, ci cercetarea acelor aspecte care sunt definitorii pentru un popor, este pătrunderea ontologiei lui, a existenţei lui.

Şi, în sfârşit, a treia disciplină este ştiinţa despre spaţiu, adică geopolitica. Aici totul este evident, deoarece aceasta este prin definiţie ştiinţa care studiază relaţia între stat şi spaţiu. Plasându-se pe ultimul loc în ierarhia disciplinelor fundamentale ale epistemei conservatoare, ea comportă o semnificaţie practică enormă.

Astfel, în accepţia conservatoare, teologia, etnosociologia şi geopolitica constituie structura trihotomică a ştiinţei.

O formulare atât de exactă a viziunii gânditorului conservator asupra însănătoşirii sistemului de învăţământ i s-ar putea părea unui cititor mai puţin pregătit fie radicală, fie, în genere, inacceptabilă. Însă considerăm că cei care se vor concentra asupra unei studieri profunde a lucrării de faţă, vor pătrunde sensul acestei viziuni. În caz contrar, suntem condamnaţi să ne bălăcim la suprafaţa dogmelor gândirii comune şi să ignorăm înţelegerea adâncă a temeliilor lumii, dar şi a sensului însuşi al istoriei omenirii.

* * *

Autorul nu-şi ascunde sentimentul cu totul aparte faţă de Rusia. În Moldova şi în România o dragoste atât de ardentă a lui Dughin faţă de Rusia este privită uneori cu o anume reţinere. O astfel de atitudine are cauze istorice evidente. Rănile vechi încă îi neliniştesc pe mulţi dintre noi. Însă, decât să căutăm cusururi în sentimentele şi gândurile profesorului Dughin, ar fi cu mult mai important să iubim la fel de sincer şi de total pământul nostru sfânt, strămoşii noştri, ca şi pe urmaşii noştri încă nenăscuţi, cu aceeaşi pasiune pe care o manifestă Dughin. „Pentru un rus nimic nu este prea de tot”, scrie autorul.

Fiind o natură cu adevărat pasională, Dughin nu cunoaşte jumătăţile de măsură. Tocmai de aceea să nu-i cerem o dragoste moderată faţă de Patrie. Patria Absolută nu poate fi obiectul unor sentimente înjumătăţite sau raţionale. Este o stare a sufletului şi a minţii întotdeauna totală, nemărginită, atotcuprinzătoare, înălţătoare, spirituală, luminoasă, dar şi războinică. Sau, aşa cum afirmă însuşi autorul, „Eurasianismul este slujirea religioasă a Rusiei”.

* * *

Îndelungatul coşmar colectiv al uitării a împins societatea noastră într-o gravă tulburare a sufletului, a credinţei, a conştiinţei şi a rămăşiţelor raţiunii. Şi, deocamdată, puţini sunt cei care au avut puterea şi înţelepciunea să se ridice împotriva propriilor prejudecăţi, împotriva inerţiei de gândire colectivă, contra minciunii dominante, contra ispitei generale, emanate de „societatea de consum” şi de împărăţia globală a fericirii virtuale.

Dughin arată în mod pregnant semnificaţia înfrângerii URSS şi a lagărului socialist în „războiul rece”. Acesta a fost pe drept cuvânt un război planetar, războiul între liberalism şi comunism, a Primei teorii politice cu cea de-a Doua. Aşadar, fiul legitim al Modernităţii, liberalismul, prin viclenie şi trădare, şi-a învins fratele său neviabil, comunismul. Dar, aşa cum s-a văzut, triumful liberalismului s-a transformat într-o adevărată înfrângere pentru toate societăţile, care au ajuns de sub dărâmăturile comunismului direct în captivitatea liberalismului. Doar că starea de captivitate – paradigmatică, conceptuală, ideologică, religioasă, spirituală, politică şi economică – nu a fost conştientizată imediat şi, în mod vădit, nu de toată lumea. Învingătorul, afişând un larg zâmbet hollywoodian, şi-a impus condiţiile capitulării. În tabăra învinşilor s-au pomenit toţi de-a valma: Rusia, republicile ex-sovietice şi sateliţii de ieri ai URSS. Tocmai din acest motiv, simţind cu toată fiinţa că Patria lui a devenit „target country” (ţară-ţintă), făcând uz de o strălucită analiză spirituală, filozofică, istorică, sociologică şi geopolitică, Dughin dezvăluie adevărata faţă a strategilor „noii ordini mondiale”, a globalismului ca ideologie totalitară, promovată de noii profeţi ai „escatologiei economice”.

Societăţile noastre postcomuniste continuă să perceapă din inerţie esenţa politicii internaţionale în cadrul lumii bipolare. Şi iată acum cititorul atent al cărţii „A Patra teorie politică” are un bun prilej să reevalueze atât istoria, cât şi ceea ce se întâmplă cu ţările noastre la ora actuală. Iar asta într-adevăr contează. Fiindcă atunci când vor realiza rolul nostru deloc onorabil de „obiect al invaziei” în procesul unui „război non-militar” (non-military war) de proporţii, exponenţii elitei intelectuale vor descoperi şi sensul statutului de colonie intelectuală, politică şi economică, atribuit ţării noastre. Şi atunci Rusia nu ne va mai apărea ca un potenţial agresor (asemenea Rusiei ţariste sau URSS), ci ca un potenţial aliat, ca partener în această confruntare cu dictatura globală, de care avem nevoie pentru a ne apăra cu forţe comune independenţa ţărilor noastre. În caz contrar, riscurile desubiectivizării statelor noastre în calitatea lor de actori internaţionali, al desuveranizării lor vor deveni inevitabile pentru toţi cei care fie contează doar pe forţele proprii, fie pe condescendenţa stăpânilor discursului planetar.

La ora actuală, politicienii, analiştii sau, pur şi simplu, oamenii de rând continuă să păstreze viziunea în alb-negru, potrivit căreia există „imperiul răului” (URSS şi succesorul ei de drept, Rusia), de care trebuie să fugim în îmbrăţişările mult râvnitului Occident întruchipat de SUA şi UE. Deocamdată, prea puţini sunt în stare să vadă noile realităţi. Cum se produce subordonarea ţărilor din regiunea noastră cu ajutorul mecanismelor FMI, al Băncii Mondiale, al OMC şi al „recomandărilor” UE, cum anume este realizată onouă colonizare, pentru marea majoritate toate acestea rămân a fi nişte realităţi inaccesibile. Încă destui dintre noi continuă să lupte cu „năluca comunismului”, rămânând în deplină neştire că acesta deja a fost succedat cu succes de globalismul deloc fantomatic, ci absolut real. Doar că, spre deosebire de comunismul agresiv, noul proiect planetar preferă alte metode, mai „blânde”, cele financiar-economice. De această dată, înrobirea este precedată (şi mereu însoţită pe parcurs) de înfrângerea intelectuală a societăţilor, ce devin una după alta obiect al interesului jucătorilor internaţionali. Fiindcă fără cultura de masă, fără inocularea unei stări de fascinaţie generală, fără beţia colectivă ca urmare a „mcdonaldizării societăţii” (George Ritzer), fără dominaţia consumismului cu tot cu brandurile şi trendurile lui totalitare, soft-anexarea noastră ar fi fost, pur şi simplu, imposibilă. Or, „marşul triumfal al globalismului” ca ideologie a noului imperiu american s-a dovedit a fi atât de reuşit anume datorită unor tehnologii sofisticate de „spălare a creierilor” şi unei abilităţi speciale de purtare a războiului psihologic (MTV, Hollywood şi alte instrumente ale „societăţii spectacolului”), pe care îl dirijează neîncetat corporatocraţia.

Dintr-un făuritor activ al „Istoriei”, dintr-un subiect cuprins de duhul prometeic, cum apărea în faţa noastră omul din perioada începutului ieşirii vulcanice din trecutul sovietic, el s-a pomenit într-o ipostază nouă şi neaşteptată. Sau, aşa cum arată Dughin, din toate libertăţile promise, a rămas doar libertatea alegerii canalelor de televiziune:

Oamenii au devenit contemplatori ai televizorului, s-au învăţat să schimbe mai bine şi mai repede canalele. Multă lume în genere nu se mai opreşte tot butonând telecomanda, şi nu mai contează ce se demonstrează, artişti sau ştiri. Spectatorul Postmodernităţii, de fapt, nu înţelege nimic din ce se întâmplă: pur şi simplu se derulează un şuvoi de imagini, care impresionează. Telespectatorul este absorbit de aceste microprocese, devine semispectator, „subspectator”, care priveşte nu programe sau canale, ci segmente aparte, secvenţe ale programelor”.

Întreaga noastră nemulţumire, neacceptare sau, pur şi simplu, dorinţa de a evada din realitatea nesuferită se dizolvă seară de seară în faţa ecranelor televizoarelor. Iată războiul din Siria, dar iată şi un meci de fotbal, un serial întins ca pelteaua (soap movie) sau un talk-show politic. Şi toate parcă se aranjează cumva. Ne relaxăm, simţim senzaţia de plăcere şi adormim liniştit. „Suntem în Postmodernitate”, ne anunţă autorul.

* * *

Ca răspuns la apariţia hiperputerii globale, ce pretinde la dominaţia mondială, Aleksandr Dughin demonstrează necesitatea apropierii popoarelor fostei URSS. Dar pentru ca un astfel de proiect să devină posibil şi viabil, nu trebuie să trecem cu vederea paginile întunecate ale trecutului nostru. Doar a existat şi asimilare forţată, şi deportări suferite de popoare întregi. Însăşi „problema naţională” nu ar fi fost exploatată din exterior cu atâta succes în momentul destrămării URSS, dacă nu ar fi existat asuprirea culturilor şi a limbilor „popoarelor frăţeşti”. De aici şi trauma atât de dureroasă în conştiinţa colectivă a societăţilor postsovietice, care încă se mai face resimţită.

Astăzi Rusia tinde să creeze Uniunea Eurasiatică, invitând la cooperare popoarele fostei URSS, care au simţit deja gustul libertăţii şi al independenţei. Încă nu se ştie dacă acest proiect de amploare va avea succes în formula anunţată. Dar aşa sau altfel, popoarele noastre au nevoie de o colaborare mai strânsă, astfel încât să poată rezista în faţa unor ameninţări comune. Şi orice forme ar lua relaţiile noastre, ele se pot dezvolta şi pot deveni durabile doar în măsura în care Rusia va reuşi să răspundă în mod adecvat noilor provocări, va putea să-şi înţeleagă vecinii, va acţiona luând în consideraţie interesele lor, manifestând respect faţă de suveranitatea şi identitatea lor. Iar aici apropierea spirituală nu e mai puţin importantă decât componenta economică.

* * *

Esenţa celei de-a Patra teorii politice, a eurasianismului ca versiune a acesteia, a teoriei lumii multipolare constau anume în următoarele: a intui şi a defini corect „semnele vremurilor” (R. Guenon), a amâna „sfârşitul istoriei” (F. Fukuyama), a rezista în faţa ofensivei servanţilor celui viclean. Profesorul Dughin subliniază faptul că a Patra teorie politică reprezintă o concepţie încă nefinisată. Dezvoltarea ei creativă, ca şi posibila (necesara!) ei realizare istorică, depinde într-o măsură considerabilă de participarea exponenţilor elitelor naţionale ale altor popoare la acest proiect de anvergură. De aici şi necesitatea stringentă de a apela la Tradiţie, la origini, la Orientul spiritual, la realităţile metafizice, care predomină asupra celor fizice, materiale.

Teoretizând conceptul multipolarităţii, autorul insistă asupra importanţei lui istorice excepţionale, de care depinde însăşi soarta umanităţii, însuşi sensul existenţei ei. Problema e formulată în mod radical, ferm şi univoc: „Dacг lumea multipolarг va fi construitг, istoria va continua. Dacг, оnsг, nu va fi, Postmodernitatea va оnvinge definitiv єi ea se va termina, cedвnd locul Postistoriei (de aceastг datг, fгrг nicio fisurг оntre teorie єi practicг).

* * *

Afirmând principiul multipolarităţii în calitate de replică necesară globalismului americanocentric şi dezvoltând ideea lui Carl Schmitt despre „spaţiile mari”, autorul aduce un exemplu care, din punctul nostru de vedere, este discutabil – cel al integrării reuşite a „spaţiului mare” al Europei Occidentale în cadrul UE. Cel puţin aşa s-ar putea înţelege din contextul respectiv al cărţii. După opinia noastră, UE totuşi nu reprezintă o contopire organică şi armonioasă a naţiunilor occidentale, ci un megaproiect artificial, dezdumnezeit, imoral şi antipopular. Caracterul nefiresc al UE devine evident în mare măsură şi datorită argumentării consistente oferite de autor, care arată că triumful Modernităţii, ca şi căderea în Postmodernitate, cu toate deformările şi distorsiunile ei, sunt îndreptate împotriva Tradiţiei, împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, şi împotriva omului. Aşa încât UE nu reprezintă „voinţa liber exprimată” a popoarelor europene sau rezultatul unei „evoluţii istorice obiective”. După opinia noastră, UE sufocă identitatea naţională, suveranitatea politică şi libertatea economică a popoarelor. Astfel, el contravine adevăratelor interese ale europenilor. Drept mărturie a acestui adevăr serveşte şi un număr impresionant de gânditori occidentali, citaţi de autor în cartea de faţă, mulţi dintre exponenţii emblematici ai mediului academic din Europa Occidentală fiind chiar prieteni apropiaţi şi confraţi de idei ai filozofului moscovit.

* * *

Urmând strălucita tradiţie marcată de Rene Guenon şi ţinând cont de experienţa zilei de azi, Aleksandr Dughin dezvoltă conceptul de civilizaţie. Autorul nu lasă nici urmă de îndoială asupra inconsistenţei pretenţiilor Occidentului asupra propriei excepţionalităţi; el insistă asupra existenţei unui şir de civilizaţii, care dispun de toate elementele acestei noţiuni şi nu cedează prin nimic în faţa celei occidentale. Eurocentrismul secolelor precedente, ca şi americanocentrismul care i-a luat locul în prezent, concepţie ce consideră Occidentul drept etalon, iar pe toţi ceilalţi drept „sălbatici” şi „barbari” subdezvoltaţi, care trebuie aduşi la un standard comun, este inacceptabil pentru Dughin. De aici şi necesitatea contestării caracterului universal al experienţei istorice a civilizaţiei europene. Pornind de la o serie de argumente consistente, autorul respinge integral ideea potrivit căreia societăţile noastre, ca şi toate celelalte „periferii”, ar reprezenta un soi de „sub-Occident”, care ar rămâne în urma respectivelor clişee civilizaţionale.

Pentru un observator atent este evident faptul că procesele care au loc în ţările noastre poartă un caracter imitativ. Practic în toate domeniile se produce competiţie generalizată de copiere a unor modele străine. Ultimele decenii au produs un model grotesc de societate pe care o putem numi „civilizaţie copy paste”. Înţelegerea presiunii externe enorme, care conduce spre dizolvarea accelerată a tot ce este autohton, autentic naţional, trebuie să nască, după opinia autorului, o abordare adecvată. O astfel de poziţie, consideră Dughin, „necesită o reevaluare metafizică a identităţii ruse, o elaborare neîntârziată a ideii naţionale ruse”. Într-adevăr, a te mulţumi cu ceea ce a fost elaborat pe parcursul etapelor istorice anterioare este cel puţin insuficient, dar şi ineficient.

Această problematică nu e mai puţin actuală pentru Moldova. Chestiunea identităţii noastre colective nu e nici pe departe una consumată. Şi aici nici moldovenismul naiv, care se contrapune de-a valma fenomenului românesc, nici panromânismul, care ignorează întregul specific al mentalităţii populare şi mozaicul cultural al etniilor minoritare, nu pot fi privite ca nişte modele adecvate. Ambele abordări pot fi numite convenţional cu termenul de origine franţuzească paseism (fr. passe – trecut). Adică, este vorba despre o pasiune excesivă pentru un trecut prost înţeles, dar şi despre o dorinţă nestăvilită de a-l reproduce în prezent şi a-l proiecta asupra viitorului. La o examinare mai atentă devine evident faptul că aceste poziţii aparent ireconciliabile au multe elemente comune. În căutarea „Paradisului pierdut”, aceste vise sunt îndreptate cu o simetrie agasantă nu atât spre un trecut îndepărtat (ca în cazul tradiţionaliştilor), cât în timpuri apuse relativ recent: cel interbelic (românesc) şi cel postbelic (sovietic). Noi însă, trebuie să înţelegem sensul timpului, dar şi al contextului istoric la fiecare etapă nouă.

Iurie ROŞCA

http://www.flux.md/editii/20143/articole/15686/

Gândirea conservatoare ca temelie a celei de-a Patra teorii politice sau Neoeurasianismul ca apel la Tradiţie în condiţiile Postmodernităţii

Ediţia de Vineri Nr.20143 din 24 ianuarie 2014

Prefaţa traducătorului (continuare)

Întrebarea „Cine suntem?”, formulată în titlul unei cărţi de către cunoscutul sociolog şi politolog american Samuel Huntington, nu este mai puţin actuală nici pentru poporul nostru. Aş aminti că lucrarea are următorul subtitlu: „Provocările la adresa identităţii americane”. Pentru Moldova de azi această întrebare fundamentală nu poate rămâne pentru mult timp fără un răspuns amplu, solid şi cât se poate de exhaustiv. Cu atât mai mult cu cât provocările ce stau în faţa noastră sunt infinit mai mari decât cele asupra cărora pune accentul autorul american în cazul propriului popor. Iar aici surogatele ideologice ieftine despre integrarea europeană ca idee naţională sunt totalmente inconsistente.

 

Acum câţiva ani defineam Patria noastră astfel: „Moldova – partea care a devenit întreg”. Poate că am anticipat un pic, ţara noastră urmând să capete abia în viitor conştiinţa unei societăţi închegate şi organice. Fiindcă fără înţelegerea propriei unicităţi, a propriei misiuni, orice popor riscă să-şi piardă definitiv calea şi să se dizolve în cazanul comun al globalizării. Şi atât timp cât la nivel local continuă luptele intestine între „moldovenişti” şi „românişti”, perfidul tsunami al mondalismului înaintează cu o eleganţă aparte şi fără vreo violenţă vizibilă, lipsindu-ne pas cu pas de toate elementele identităţii colective: de sentimentul apartenenţei la acest pământ, la familie, la valorile comune. În faţa unor pericole majore, contradicţiile ideologice de suprafaţă trebuie să facă loc solidarităţii naţionale. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi la o scară mai largă. Sentimentul apartenenţei la aceeaşi credinţă ortodoxă, la aceeaşi matrice bizantină, alături de înţelegerea unor provocări comune, trebuie să ne ajute să depăşim vechile supărări. Mă gândesc, în primul rând, la relaţiile între Rusia şi România. Acest lucru este deosebit de important pentru Republica Moldova. România este Patria istorică pentru unii dintre noi, iar Rusia – pentru alţii. Moştenirea noastră culturală, limbile noastre, formele noastre mentale şi simbolurile spirituale se trag din aceste două ţări şi popoare. Şi de înţelegerea între ele depinde în mare măsură situaţia din ţara mea – Moldova.

Şi aici concepţia eurasianismului, elaborată de profesorul Dughin, poate avea un rol deosebit de important. Cu atât mai mult cu cât, de regulă, alianţele între ţări se creau în mod tradiţional nu neapărat pe principiul similitudinii culturale (deşi în cazul nostru lucrurile stau anume aşa!), ci după principiul „împotriva cui prietenim”. Sau, altfel zis, cine apare în rolul de „duşman comun”. Dughin a dat un răspuns exhaustiv la această întrebare. Duşmanul nostru comun este liberalismul, atlantismul, sistemul pirateresc al talasocraţiei. Sensul geopoliticii sacrale, lectura proaspătă a noţiunilor „Orient” şi „Occident” cu ajutorul Tradiţiei, precum şi esenţa telurocraţiei (forţa continentală, forţa uscatului), dar şi a antipodului ei – talasocraţiei (forţa maritimă, acvatică), toate aceste noţiuni constituie elemente extrem de importante ale prezentei cărţi. Ele sunt în stare să ajute cititorul să depăşească viziunea fragmentară, superficială şi deformată asupra tabloului lumii contemporane.

* * *

Şi aici am dori să revenim la patriotismul moldovenesc sau la ceea ce înţelegem noi prin Patria noastră absolută – Moldova. Pentru a ne realiza în calitate de comunitate firească, organică, trebuie să ne tratăm definitiv de straniul amestec al sentimentului dragostei cu cel al urii. Unii dintre noi iubesc Moldova exact în măsura în care urăsc România. Alţii, cu o simetrie absolută, iubesc Moldova în aceeaşi măsură în care urăsc Rusia. Prejudecăţile de ordin istoric şi ideologic tulbură minţile multora dintre noi, exprimându-se prin identificarea imaginii „duşmanului extern” cu unul dintre cele două popoare vecine. Frica de o „invazie rusească” se izbeşte de teama în faţa unei „invazii româneşti”. Şi aici semnalele din exterior se împletesc meşteşugit cu „poveştile de groază” ale politicienilor locali, care-şi acaparează astfel capitalul electoral. Nesiguranţa, obsesia legată de caracterul provizoriu al statului nostru, aşteptarea panicardă a iminentei lui absorbiţii de către una dintre părţile care (chipurile) îşi revendică „drepturile istorice” asupra pământului şi viitorului nostru, sparg societatea în două tabere beligerante ireconciliabile.

Însă cu toate acestea, sunt convins în efortul nostru sincer de a revigora principala trăsătură a caracterului nostru naţional, Ortodoxia, vechile fobii se vor destrăma definitiv. Sub aspect religios suntem una dintre cele mai omogene ţări. Mai bine de nouăzeci şi cinci de procente de cetăţeni – atât de etnie majoritară, cât şi minorităţile etnice – mărturisesc aceeaşi credinţă ortodoxă. Şi chiar dacă mulţi dintre noi nu sunt practicanţi activi, mentalitatea noastră, etica noastră socială, cultura noastră sunt pătrunse profund de spiritul creştinătăţii răsăritene. Anume acest factor, ca şi straturile istorice comune, pot să ne conducă spre realizarea nu doar a unui proiect naţional de succes, dar şi a unui proiect mult mai larg, descris de către Dughin ca „spaţiu mare”. Este vorba de acel proiect care leagă două continente ce aparţin unor popoare orientale, contemplative, spirituale şi religioase. Potrivit unei expresii consacrate, orice realizare mare este precedată de un vis la fel de mare. Anume astfel se prezintă şi concepţia neoeurasianistă a lui Dughin. Nu este vorba de o lectură facilă sau de un joc al unor abstracţiuni intelectuale, ci de o invitaţie la acţiuni ferme, la luptă, la o încleştare generală, globală.

* * *

Insistând asupra necesităţii renaşterii spirituale a poporului său, atât de necesare după perioada comunistă şi după dezmăţul liberalismului din ultimele câteva decenii, Dughin arată că dezvoltarea economică şi tehnologică (care, de altfel, urmează să ţină cont de specificul, de profilul identitar al poporului) trebuie să fie precedată în mod obligatoriu o revoluţie în conştiinţa colectivă, care să-şi soarbă energia din Tradiţie. „Rusia mai are nevoie de o revoluţie conservatoare”, susţine autorul. Moldova are nevoie de o revoluţie conservatoare în aceeaşi măsură.

Conservatorismul rus se întemeiază în mod firesc pe Ortodoxie”, susţine autorul. Am putea adăuga aici că şi conservatorismul moldovenesc se bazează pe aceleaşi temeiuri religioase. Acest aspect este mult mai important decât orice divergenţă reală sau imaginară. Căutarea unui numitor comun care trebuie să preceadă o colaborare mai strânsă trebuie să se orienteze spre metafizică, spre căutări ontologice fundamentale, iar economia şi politica doar le vor urma pe acestea. Iar pentru cei care consideră că în societatea noastră nu există un puternic curent de opinie cu un profund substrat conservator, vom aduce câteva exemple.

Întreaga vânzoleală interminabilă, iniţiată de birocraţia europeană în legătură cu aşa-numita lege „cu privire la antidiscriminare”, denumită mai târziu “despre egalitatea şanselor”, adică despre drepturile “minorităţilor sexuale”, a trezit o reacţie viguroasă în societate. Instinctul autoconservării unui popor ortodox a ţâşnit din subconştientul colectiv, ce păstrează intacte arhetipurile noastre tradiţionale. Pomenindu-ne în faţa unei ofensive perfide a duşmanului extern, care a utilizat în calitate de “coloana a cincea” puterea liberală coruptă şi reţelele de influenţă formate din clientela alimentată din fonduri străine (autointitulată “societate civilă”), am resimţit, poate ca niciodată până atunci, profunda noastră identitate religioasă. Anume atunci şi-a arătat adevărata faţă mult lăudata integrare europeană. Pe scurt, situaţia respectivă poate fi descrisă astfel: schimbăm mântuirea sufletului pe promisiunea unui „paradis terestru”. Şi totuşi, adoptarea acestei legi antihristice îşi are şi latura ei pozitivă. Evenimentul respectiv a dat jos definitiv măştile de respectabilitate de pe feţele comisarilor plimbăreţi de la Bruxelles.

Subordonarea intelectuală şi politică totală a puterii de stat din Moldova unor centre de comandă din exterior în procesul aşa-numitei integrări europene a scos în vileag cu toată acuitatea contradicţia fundamentală între „mythos” (subconştientul colectiv) şi „logos” (raţionalitate, conştiinţă). O astfel de analiză sociologică a esenţei celor întâmplate, ce decurge din concepţia profesorului Dughin, consună cu definiţia formulată încă în anii treizeci ai secolului trecut de celebrul sociolog român Dimitrie Gusti. El caracteriza astfel de relaţii dintre putere şi societate drept „conflict între stat şi naţiune”. Sau, aşa cum s-a exprimat despre astfel de manifestări filozoful moscovit în monografia sa „Arheomodern” (2012), „Elitele încearcă să-şi însuşească modele de împrumut ale logosului sau reprezintă, în sensul deplin al cuvântului, o administraţie colonială. Masele se retrag în subconştient, acceptând doar la nivel formal modelul impus de sus”.

Cu ceva timp în urmă, referindu-mă la această ocazie tristă, am făcut câteva observaţii, legate de mişcarea noastră din punctul A (URSS) spre punctul B (UE). În articolul intitulat „Stefan Fule, sodomiţii şi despărţirea de iluzii sau Adio, integrare europeană!” menţionam: „De la Independenţă încoace am parcurs un traseu de toată frumuseţea. Am sărit din lac în puţ. Am scăpat de dracu’ şi am dat de tat-su. Am fugit de „comisarii roşii” şi am dat peste „comisarii europeni”.

* * *

În situaţia cu impunerea din partea birocraţiei europene a păcatului şi a degradării morale, printre cei care şi-au arătat ataşamentul faţă de valorile tradiţionale au fost reprezentanţii unui partid care, se credea, ar fi trebuit să se manifeste cu totul altfel. Este vorba despre comunişti. Respingerea unor astfel de modele ale societăţii occidentale se explică nu atât prin nostalgia după trecutul sovietic, cât prin profunda lor esenţă conservatoare, poate încă neconştientizată. Poziţia lor antiliberală porneşte de la necesitatea apărării valorilor ce constituie chintesenţa identităţii colective a omului: religioasă, culturală, sexuală. O astfel de poziţie nu are nimic în comun nici cu vechea ideologie comunistă, nici cu ideologia stângii europene (A. Dughin practic epuizează această temă în cartea de faţă). Cam în acelaşi mod se manifestă poziţia lor în legătură cu critica adusă capitalismului speculativ, oligarhiei, inechităţii sociale, privatizării totale în detrimentul societăţii, primirii unor credite nelimitate din exterior etc. Iar acestea deja constituie elemente ale etatismului, protecţionismului şi „naţionalismului economic” (F. List). Însuşi respectul deschis faţă de Biserică, precum şi existenţa unui număr destul de mare al credincioşilor ortodocşi practicanţi printre comunişti, demonstrează un profund ataşament al multora dintre membrii şi simpatizanţii acestui partid faţă de Tradiţie, adică arată vocaţia lor conservatoare. Anume de aceea stânga moldovenească îşi poate reevalua propriul profil identitar mult mai productiv prin studierea lucrării „A Patra teorie politică”. Considerăm că un suflu proaspăt al gândirii conservatoare reprezintă o necesitate stringentă pentru ei. De o astfel de reîmprospătare are nevoie nu doar stânga de la noi, dar şi o parte din partidele de dreapta, care este mai ataşată valorilor tradiţionale şi care nu şi-a pierdut definitiv, sub presiunea Occidentului liberal, capacitatea de a raţiona în categoriile moralei, responsabilităţii şi patriotismului.

* * *

Supunând unei critici drastice liberalismul ca teorie politică, precum şi Modernitatea în ansamblu, autorul face o analiză temeinică a democraţiei ca formă de organizare a societăţii. Şi totuşi, un aspect extrem de important ce ţine de atitudinea critică a conservatorilor faţă de democraţie încă nu este expus până la capăt, elaborarea lui nefiind definitivată.

Este vorba despre mitul republicanismului, atât de drag adepţilor liberalismului, dar şi ai comunismului. Şi dacă ne-a reuşit să cunoaştem întreaga esenţă diabolică a unei astfel de puteri, care s-ar forma parcă de jos în sus (Tradiţia afirmă pe bună dreptate contrariul: puterea le este dată oamenilor de sus în jos, originea ei fiind transcendentală, iar conducătorul este „unsul lui Dumnezeu”, mijlocitorul direct între cer şi pământ), dacă înţelegem cum se manifestă o putere desacralizată, nu putem să nu resimţim întreaga acuitate şi tragism al următoarei chestiuni. În ce mod, din punctul de vedere al filozofiei politice, ce apelează la Tradiţie pe parcursul elaborării celei de-a Patra teorii politice, s-ar putea întemeia legitimitatea şi mai ales funcţionalitatea noului model al puterii ca parte a proiectului conservator? Dar de această dată fără a se face apel la parodicul “vot universal” şi atât de absurda succesiune la guvernare în baza “voinţei liber exprimate”, adică a schimbării puterii în condiţiile unui “carusel social”, care saltă în vârfurile ierarhiilor politice aventurieri şi manipulatori de toată mâna.

Apusul ciclului istoric al Modernităţii şi alunecarea în Postmodernitate scot la lumină cu şi mai multă claritate întregul dramatism şi lipsa (aparentă) de soluţie pentru această „spirală a căderii”, acest „vertij al minciunii” care este sistemul politic contemporan. Într-adevăr, ne-am pomenit într-o cursă, iar eforturile noastre tot mai încordate de a-i înzestra cu putere pe „cei mai buni dintre cei buni” se transformă în baterea pasului pe loc. Şi iarăşi se derulează acelaşi film, iar sentimentul amar al „déjà vu” (deja văzut) accentuează zădărnicia întregului joc de-a democraţia. Oare nu e un curat simulacru, cum s-ar exprima profesorul Dughin?

Pentru a înţelege în profunzime sistemul politic numit democraţie liberală, precum şi relaţia dintre termenii democraţie-plutocraţie-cleptocraţie (adică, puterea poporului-puterea banilor-puterea hoţilor), este suficient să citim doar un singur capitol dintr-o altă carte a lui Dughin, „Sfârşitul economiei” (2010), care, sper, de asemenea, va apărea în Moldova şi în România. Este vorba despre metafizica banilor.

Aşadar, suntem într-un cerc vicios. Altfel nici nu putea fi, de vreme ce în condiţiile democraţiei (liberală sau comunistă) puterea este profanată, în accepţia primară a acestui termen, adică a devenit seculară, desacralizată. În acest context, pentru un conservator de azi, pentru toţi cei care sunt dispuşi să contribuie continuarea elaborării celei de-a Patra teorii politice, se deschide un câmp larg de activitate. Ea trebuie să fie orientată spre căutarea, conturarea şi cristalizarea unui model nou, postdemocratic, postliberal de constituire şi succesiune a puterii de stat.

S-a scris mult despre faptul că „democraţia de masă” reprezintă cu totul altceva decât se declară public. Carl Schmitt este printre cei care a demonstrat în mod strălucit această teză încă acum aproape o sută de ani. „Astăzi situaţia parlamentarismului este atât de critică, – scria Schmitt în 1923, –deoarece dezvoltarea democraţiei de masă a transformat discuţia publică argumentată într-o pură formalitate. Unele norme ale dreptului parlamentar de astăzi, în primul rând prescripţiile despre independenţa deputaţilor şi caracterul deschis al şedinţelor, arată pe acest fundal ca un decor inutil şi chiar stângaci, de parcă cineva ar fi vopsit caloriferele sistemului centralizat de încălzire cu nişte limbi roşii de pară, pentru a crea astfel iluzia focului arzând. Astăzi partidele deja (…) se confruntă între ele nu ca opinii exprimate în discuţii, ci ca grupuri de presiune sociale şi economice, calculându-şi interesele reciproce şi şansele puterii, încheie compromisuri şi creează coaliţii pornind de la această stare de fapt. Masele sunt cucerite cu ajutorul aparatului propagandistic, ce obţine un efect maxim prin apelul la cele mai stringente necesităţi şi la pasiuni. Argumentul în sensul lui autentic, caracteristic pentru o discuţie adevărată, dispare. În locul lui, în cadrul tratativelor dintre partide, vine un calcul pragmatic ce urmăreşte interese concrete şi estimează şansele în funcţie de forţă”. Actualitatea izbitoare a acestei analize a celebrului jurist şi gânditor german este evidentă. Dacă la momentul destrămării URSS şi al apariţiei pe ruinele lui a noilor state ne-ar fi fost accesibile astfel de lucrări fundamentale, probabil nu ne-am fi lăsat înşelaţi cu atâta uşurinţă de miturile despre democraţie şi libertate absolută.

La fel se prezintă lucrurile şi în domeniul economiei. Dughin subliniază în aceeaşi carte, „Sfârşitul economiei”, că dacă la momentul prăbuşirii sistemului comunist am fi cunoscut esenţa „căii a treia” în economie, poate că astăzi lucrurile s-ar fi prezentat altfel. Mai mult, el subliniază: faptul că încă de la începutul perioadei Perestroika practic nimeni nu i-a acordat nicio atenţie, preferând să vorbească despre alegerea între două contrarii, constituie „cea mai gravă crimă de ordin intelectual”. Este vorba despre o teorie deosebit de valoroasă, fundamentată încă de Friedrich List în elaborările sale ştiinţifice, care au cunoscut o aplicare practică reuşită în teritoriile germane din sec. XIX sub forma unei „uniuni vamale”. Această concepţie, situată între comunism şi liberalism, mai este cunoscută şi ca protecţionism, suveranitate economică sau naţionalism economic. În acest context, sunt deosebit de relevante şi lucrările unor cunoscuţi autori americani contemporani cum ar fi David Korten, Joseph Stiglitz, John Perkins, Paul Gottfried, William Greider, precum şi ale sud-coreeanului Ha-Joon Chang, ca şi a altor somităţi academice de talie internaţională. Aşa cum se cunoaşte, în „societatea de piaţă”, sistemul politic nu este altceva decât un instrument al plutocraţiei. Pentru a pune capăt controlului din partea cercurilor financiare asupra puterii politice, autorul „Sfârşitului economiei” consideră pe bună dreptate că se impune o delimitare clară între politică şi economie, între capital şi conducerea statului. Indiscutabil, o astfel de măsură este vital necesară pentru ca demnitarii să servească interesele naţionale, poporul, iar nu afaceriştii care hrănesc din palmă puterea. La ora actuală este necesar ca această idee nobilă să capete o formă mai articulată şi mai concretă, după care să fie realizată în practică. Adică, să fie elaborate toate detaliile sistemului politic axat pe viziunea conservatoare.

Timpul monarhiilor a trecut, fiind înlocuit cu democraţia de masă şi parlamentarismul. Şi oricât de dragi ne-ar fi vremurile apuse ale Premodernităţii, Aleksandr Dughin are dreptate: apelul la Tradiţie nu înseamnă sub nicio formă că ar fi posibilă o întoarcere în trecut şi reproducerea acestuia în condiţiile de azi. Dar pornind de la formele de guvernământ existente până la instalarea Modernităţii, descoperim o problemă deosebit de complexă. Ce anume propun conservatorii în locul „societăţii spectacolului”, cu tot cu imitarea libertăţii de alegere?

Aşadar, am dorit să atragem atenţia asupra faptului că acest capitol al „Catehismului conservatorului contemporan” încă nu e scris până la capăt. Ştim deja ce anume respingem cu fermitate, ce este inacceptabil pentru noi. Anume acum în faţa noastră se deschide o largă perspectivă pentru creaţia filozofică, sociologică, politologică şi juridică, pentru căutarea ieşirii din acest (aparent) impas istoric. Recurgând la cunoscuta metaforă, am putea spune că am însuşit deja deosebirea dintre busolă şi ceas. Direcţia e aleasă, este busola. Acum urmează să alegem ritmul cu care ne mişcăm spre scopul definit. Este ceasul. Ticăitul lui ne concentrează gândul şi voinţa.

Dacă Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne aflăm în fiecare secundă în faţa unei alegeri, prin urmare soarta noastră, însăşi istoria nu este fatală şi nici fără alternativă. Credinţa noastră, ca şi concentrarea maximă a voinţei şi ideii noastre, trebuie să devină un imbold pentru crearea unui model postdemocratic al puterii, izvorât din simfonia bizantină între puterea spirituală şi cea politică şi adaptat la condiţiile zilei de azi.

* * *

Apariţia cărţii „A Patra teorie politică” în Moldova se datorează nu doar similitudinii între viziunea gânditorului rus Aleksandr Dughin şi percepţia noastră asupra lumii. Ea este, întâi de toate, rodul convingerii profunde că lucrarea de faţă, destinată cititorilor din Moldova şi din România, ar putea contribui la dezvoltarea unui atât de necesar dialog între exponenţii elitelor naţionale din cele trei ţări. Pierderea iluziilor legate de comunism şi liberalism ne obligă să ne reconsiderăm propriile vederi politice şi să căutăm ieşire din fundătura conceptuală în care ne-am pomenit. Şi aici un val proaspăt de gândire conservatoare, întemeiată pe Tradiţie, poate şi trebuie să devină un răspuns la deziluziile şi căutările noastre. O replică pozitivă liberalismului triumfal presupune nu doar o articulare solidă şi coerentă a discursului conservator. Este vorba şi despre o confluenţă de idei, emanate din partea unor popoare apropiate sub aspect civilizaţional, care formează o singură entitate transcontinentală şi se manifestă printr-o diversitate complementară. Conflictul dintre Orientul nostru spiritual, căruia aparţin popoarele Rusiei, Moldovei şi României, şi Occidentul material, atât de străin firii noastre, reclamă opţiuni tranşante şi participare totală. Identitatea noastră naţională autentică, precum şi identitatea noastră civilizaţională comună, se dezvăluie doar celor care îşi îndreaptă privirile spre Răsăritul primordial. De aici şi nevoia de a căuta aliaţi în spaţiul acestei geografii sacre. Iar cartea de faţă poate fi un bun prilej de a ne găsi unii pe alţii, recunoscându-ne ca purtători ai aceloraşi valori conservatoare perene. Anume aceste valori urmează să emane energie creativă, să aibă o puternică expresie culturală, doctrinară şi politică într-un viitor previzibil.