Economia celui de „al treilea drum”

Restructurarea economică a Rusiei este iminentă. Există o bună parte de adevăr în ceea ce spun „reformatorii” despre inevitabilitatea transformărilor economice în Rusia. Sistemul sovietic, deşi a fost până la un anumit grad eficace şi capabil să concureze, a devenit, treptat, atât de rigid şi de încremenit, încât nu putea, pur şi simplu, să nu se prăbuşească şi spre marele nostru regret, sub ruinele lui au rămas multe aspecte eficiente şi pozitive ale socialismului luat ca atare.

Logica transformărilor economice în Rusia, începută în perioada perestroikăi, se baza pe abordarea dualistă a economiei. Pe de o parte exista modelul unui socialism de stat, centralizat, foarte dur, tipic „dirijismului total” - când statul intervine în cele mai mici nuanţe ale producţiei şi repartiţiei, suprimând orice iniţiative particulare şi excluzând toate elementele de piaţă. Această rigiditate structurală nu numai că făcea ca sistemul economic să fie greoi şi neîndemânatic (de aici pierderea concurenţei cu capitalismul), dar genera şi denaturarea principiului de bază al socialismului, care presupune participarea efectivă a societăţii în procesul economic. În Manuscrisele sale economico-filosofice, Marx ne avertizează cu privire la degenerarea sistemului socialist, care poate fi caracterizat ca o „înstrăinare în socialism”.

Critica acestei economii centralizate a trecut, însă, în cealaltă extremă, adică la apologetica absolută a sistemului liberal-capitalist cu ale sale „legi ale pieţei”, „mână nevăzută”, „comerţ liber” etc. Reformatorii liberali au hotărât să treacă de la supracentralizare (fie doar şi în teorie), la supraliberalism. Dacă socialismul sovietic, în etapele lui târzii, a slăbit autarhia de stat în concurenţa ei cu blocul geopolitic opus, atunci reformele de piaţă au dus la adevărata distrugere a acestei autarhii, fapt ce nu poate fi calificat altfel decât „trădare a intereselor naţionale”. Reformele au fost necesare, dar întrucât discuţia avea un caracter pur teoretic, iar considerentele autarhice geopolitice a Rusiei au fost trecute pe planul doi, logica dualistă - sau socialismul sovietic, sau liberalismul capitalist - a pus problema, chiar de la bun început, sub un aspect absolut greşit. Transformările liberale propuse în stilul programelor „Chicago boys” şi a teoriilor lui Von Hayek au dat economiei o lovitură nimicitoare. Dar şi programele economice de restaurare, asupra cărora insista, într-o măsură sau alta, opoziţia „conservatoare”, erau doar cu prea puţin mai bune. În amândouă cazurile era vorba despre polemica dintre două modele utopice, abstracte, în care problema „intereselor naţionale ale ruşilor” se afla undeva pe planul doi sau chiar trei.

Era absolut logic, deoarece economiştii sovietici, în virtutea specificului pregătirii lor, s-au obişnuit să aibă de-a face doar cu două modele economice - socialismul dogmatic sovietic (pe care, până la un anumit timp, l-au apărat) şi capitalismul liberal (pe care, până la un moment, l-au criticat). Amândouă modelele, în forma în care erau studiate şi elaborate, nu se corelau niciodată cu un asemenea criteriu cum ar fi „interesele geopolitice ale ţării”, fiindcă această temă (deşi într-o altă formă) a fost o prioritate a structurilor militare şi ideologice (îndeosebi GRU şi KGB). Mutând accentul principal pe economie, liderii restructurării au considerat problema „securităţii şi puterii naţionale şi de stat” ca factor comun. Şi cum aceasta s-a şi întâmplat, ţara a nimerit în capcana unei probleme, formulată greşit, a cărei rezolvare în termenii stabiliţi era un eşec evident.

Strict vorbind, poporul trebuia să aleagă nu între liberal-capitalism şi socialism sovietic, ci între liberal-capitalism, socialismul sovietic şi doctrina economică specială ce îmbină elementele pieţei şi elementele planificării, subordonându-se imperativului principal - înflorirea naţională şi securitatea de stat („a treia cale”). În economie, „a treia cale” nu e, în nici un caz, un compromis, nu e o îmbinare sincretică de elemente eterogene ale altor două modele economice, ci o doctrină desăvârşită şi independentă, ce are o istorie îndelungată şi o mulţime de exemple în ceea ce priveşte realizările în practică. Totuşi, despre această „a treia cale” nu s-a amintit în nici una dintre discuţiile publice, în general. Rezultatul acestei încăpăţânări de a studia această variantă este evident: o ţară ruinată şi slăbită, o economie distrusă, o dependenţă crescândă şi parazitară a Rusiei faţă de FMI şi Banca Mondială, destrămarea relaţiilor economice şi industriale etc. La momentul actual nu există nici socialism, nici piaţă şi puţin probabil că se poate îndrepta ceva rămânând în limitele acelei logici care a devenit dominantă în rezolvarea celor mai importante probleme economice.

Contrar celor ce cred unii politicieni care încep să-şi dea seama de impasul situaţiei create, „a treia cale” nu este identică nici cu modelul suedez, nici cu modelul elveţian. Nici Suedia, nici Elveţia nu sunt structuri geopolitice de reală valoare şi nu dispun de o suveranitate strategică serioasă şi prin urmare, partea gigantică a sectorului de stat, industrial şi militar, necesară pentru asigurarea unei autarhii reale în aceste state, lipseşte, în linii mari. În aceste ţări există, într-adevăr, un oarecare compromis între structura societăţii, social orientată şi economia de piaţă, însă aici este vorba despre un model artificial care s-a putut forma pe seama depolitizării totale a acestor ţări şi a renunţării conştiente la rolul activ în repartizarea forţelor geopolitice în Europa. Rusia, cu dimensiunile ei, nu va putea niciodată să devină „a doua Suedie” sau „a doua Elveţie”, deoarece situaţia ei geopolitică o obligă să aibă un rol activ; neutralitatea, în cazul de faţă, este imposibilă. Prin urmare, este fără sens să se apeleze la aceste exemple.

A doua iluzie, caracteristică pentru acei care caută intuitiv, pentru Rusia, modelele pentru „a treia cale”, este China şi reformele ei. Şi în acest caz este o „iluzie optică”, fenomen care se explică prin lipsa de informaţie obiectivă cu privire la esenţa şi desfăşurarea reformelor chineze. Doar în aparenţă, transformările economice chineze corespund modelului „căii a treia”. În realitate este vorba despre transformarea societăţii - care, prin structura ei liberală este similară, în ansamblu, cu cea sovietică - într-o structură liberală, dar fără transformările democratice din politică, adică cu menţinerea controlului totalitar al elitei conducătoare asupra situaţiei politice. Este vorba despre faptul că totalitarismul politic al nomenclaturii comuniste trece, în mod planificat, într-un totalitarism economic, de monopol, aparţinând aceleiaşi nomenclaturi care, cu toate acestea, se străduie să blocheze, chiar de la bun început, orice posibilitate a unei concurenţe economice la bază. Un model al „societăţii înstrăinării” trece, lin, în alt model al societăţii înstrăinării, iar exploatarea politică se transformă, pe neobservate, într-o exploatare economică a unuia şi aceluiaşi grup social.

Este semnificativ faptul că acest tip de reforme a fost elaborat de „comisia Tripartită”, ai cărei reprezentanţi au convenit, la începutul anilor ’80, cu nomenclatura chineză, includerea în perspectivă a Chinei într-o zonă de influenţă mondială, acordându-i statutul de „putere regională”. Această manevră a atlantiştilor a fost condiţionată, în multe privinţe, de strategia „războiului rece” împotriva URSS, dar şi de năzuinţa de a sprijini concurentul tradiţional al Japoniei în Extremul Orient, reducând expansiunea economică a acesteia din urmă.

În economie, ce-a de-a „treia cale” şi-a găsit exprimarea clasică în lucrările lui Friedrich List, care a formulat principiile „autarhiei economice a marilor spaţii”. Această teorie se bazează pe neuniformitatea dezvoltării economice a societăţilor capitaliste, cât şi pe consecinţa logică a colonizării economice a ţărilor mai sărace de către cele mai „bogate”; totuşi, pentru „bogaţi”, „comerţul liber” în asemenea condiţii este avantajos, iar pentru „săraci”, dimpotrivă. List a ajuns la concluzia că în anumite etape ale dezvoltării economice a societăţii trebuie să se recurgă la protecţionism, la dirijism şi la restricţii vamale, adică la limitarea principiului „libertăţii comerţului” la nivel naţional, pentru a atinge nivelul independenţei naţionale şi de stat şi al forţei strategice. Cu alte cuvinte, pentru List era limpede că economia trebuie să fie subordonată intereselor naţionale şi că orice apel la „logica autonomă a pieţei” este doar un paravan pentru expansiunea economică (şi ca urmare şi cea politică) a statelor bogate, în detrimentul celor mai sărace şi subjugarea ulterioară a celor din urmă. O asemenea abordare stabileşte, dintr-o dată, nişte hotare precise, adică unde trebuie să acţioneze principiul „de piaţă” şi unde cel „socialist”. Este interesant că şi Rathenau, autorul „miracolului economic” german şi Witte şi Lenin şi chiar şi Keynes şi-au formulat principiile lor economice pornind tocmai de la doctrina lui Friedrich List, deşi aceştia au folosit un limbaj mai apropiat fie de lexicul pur capitalist, fie de cel comunist.

Ierarhia economică, construită de List, poate fi redusă la o simplă formulă: acele aspecte ale vieţii economice care, prin proporţii, sunt comparabile cu interesele unei persoane, ale unui individ, trebuie să se conducă conform principiilor de piaţă şi să se bazeze pe „proprietatea privată”. Este vorba despre locuinţe, mica producţie, micile proprietăţi funciare etc. Pe măsură ce creşte importanţa unui fel sau altul de activitate economică, forma de producţie trebuie să capete trăsăturile unei proprietăţi colective, fiindcă, în cazul dat, „proprietatea privată” şi factorul individual pot să intre în contradicţie cu interesele colective; aici trebuie să funcţioneze sau criteriul „cooperatist” sau cel „corporativ”. Şi în sfârşit, sferele economice care depind direct de stat şi de statutul lui strategic, trebuie să fie controlate, subvenţionate şi conduse de instanţele statale, întrucât este vorba despre interese mult mai mari decât „proprietatea privată” sau „profitul colectiv”. Astfel, într-un asemenea sistem economic, nu elitele, nu piaţa şi nu colectivul determină caracterul economic, industrial şi financiar al societăţii - el se formează pe baza unor interese concrete ale unui stat concret, în condiţii istorice concrete şi în mod corespunzător, în acest model nu poate, principial, să existe nici un fel de dogmatică - pe măsura schimbării statutului geopolitic al statului şi date fiind condiţiile istorice şi naţionale, proporţiile dintre volumul acestor trei trepte ale ierarhiei economice pot să se schimbe considerabil. De exemplu, pe timp de pace, în epoca înfloririi, sectorul privat, împreună cu cel colectiv, pot să crească, iar cel de stat să se micşoreze. Şi dimpotrivă, în perioadele mai complicate ale istoriei naţionale, când se pune în primejdie independenţa întregului popor - atribuţiile sectorului de stat se măresc pe seama unor organizaţii economice colective, iar acestea, la rândul lor, restrâng antrepriza particulară.

Este foarte interesant de remarcat că modelul lui Friedrich List a fost folosit de către ţările capitaliste, istoriceşte dezvoltate, în momentele de criză. Astfel, chiar SUA, apărătoarea radicală a principiului „pieţei libere”, atunci când începeau perioadele de „depresie economică”, recurgeau, periodic, la măsuri protecţioniste şi la subvenţii de stat în sectorul industrial. O asemenea perioadă a constituit-o etapa realizării New Deal, când americanii au reprodus aproape întocmai principiile lui List, deşi prezentate în varianta mai modernă a lui Keynes, autorul teoriei „autonomiei economice”, teorie care nu e altceva decât noua denumire a teoriei „autarhia economică a marilor spaţii”. (List a trăit multă vreme în SUA şi a urmărit procesul construirii capitalismului în etapele sale timpurii. Pe baza acestor observaţii, el a formulat principiile de bază ale teoriei sale referitoare la Germania. Bineînţeles că rezultatele cele mai impresionante au fost obţinute prin aplicarea doctrinei lui List în Germania naţionalistă, unde ideile lui au fost traduse în viaţă fără nici un fel de corectări liberale sau marxiste.)

Doctrina economiei „căii a treia” mai are un aspect foarte important - corelarea factorilor financiar cu cel de producţie. Evident că atât capitalismul timpuriu, cât şi socialismul de tip sovietic, au pus accentul principal pe dezvoltarea producţiei, rezervându-i sistemului financiar un rol secundar, de subordonare. Capitalismul dezvoltat, dimpotrivă, tinde spre dominarea capitalismului financiar asupra producţiei care, la rândul ei, devine un moment secundar. Dominarea principiului „muncii” va duce, mai devreme sau mai târziu, la asuprire politică, iar dominarea capitalului - la o asuprire economică. În primul caz, munca se autonomizează şi se rupe de valorile concrete, iar în cel de-al doilea caz se autonomizează banii, care vor pierde legătura cu valoarea şi se vor transforma într-o ficţiune de credit procentual. „A treia cale” insistă asupra îmbinării stricte a muncii şi valorii (de exemplu, a rezervelor de aur şi - mai pe larg - a resurselor), rezervându-i sferei de consum şi de circulaţie a mărfurilor un rol de subordonare, secundar, pur instrumental. O asemenea îmbinare a muncii şi valorii este dictată, în cazul dat, de aceleaşi considerente ale asigurării „puterii naţionale” şi ale suveranităţii statale, ca, de altfel şi întreaga structură a acestei doctrine economice. Această idee poate fi simplificată prin formula - „nici bogăţie, nici sărăcie”, „mulţumirea cu un minim raţional”. Aceasta înseamnă o abordare mai flexibilă şi mai liberă a muncii decât în socialismul sovietic, existând, însă, o limitare mai mare a posibilităţilor de îmbogăţire personală decât în capitalism. Acest model permite naţiunii să nu depindă, în domeniile strategice, de alte state şi sisteme economice, dar în acelaşi timp lipseşte caracterul forţat al procesului muncii, care este unit cu echivalentul său material.

Tocmai această variantă a economiei „căii a treia” este singura alternativă în actuala Rusie, opusă în acelaşi timp, atât liberalismului nestăvilit, cât şi proiectelor restauraţioniste ale neocomuniştilor care nu doresc să corecteze, la modul serios, dogmele învechite, dovedite a fi ineficiente. Dacă n-ar fi apărut, instantaneu, asocierile cu regimul hitlerist, acest proiect putea fi numit „socialism de tip naţional”. Însuşi faptul promovării teoriei lui List (dezvoltată, de altfel, de economişti cunoscuţi ca Sismondi, Schumpeter, Dumont etc.) în contextul situaţiei economice actuale din Rusia ar fi fost o mare realizare, fiindcă aici se pot găsi răspunsuri la problemele cele mai stringente şi astfel, se punea capăt dualismului orb al „reformatorilor şi anti-reformatorilor”. Mai mult decât atât, părţile pozitive ale transformărilor liberale şi ale structurilor care s-au păstrat încă de la socialism, pot fi antrenate în acest proiect economic. Toate acestea vor avea un efect pozitiv doar în contextul unui bloc doctrinar conştientizat şi teoretic, studiat, dar nu ca manevre pragmatice înfăptuite de la caz la caz. Economia „căii a treia” trebuie să dispună de propria sa expresie politică univocă, comparabilă cu „partidul liberalilor” sau cu „partidul comuniştilor”. Orice centrism, pragmatism şi compromis inerţial, va fi din start condamnat la înfrângere. Friedrich List şi ideile lui trebuie să devină un simbol, ca şi Adam Smith sau Karl Marx. „Calea a treia” are nevoie de reprezentanţi de marcă ai acestei dogme ideologice, comparabili prin nivelul lor de pregătire, convingere şi informare, cu liberalii şi comuniştii. Principiile economiei „căii a treia” sunt la fel de dure şi de univoce ca şi principiile celorlalte două ideologii. Din acestea pot fi trase (în mod firesc şi organic) toate concluziile şi aplicările secundare necesare.

Tendinţa economică a „căii a treia”, principiul „autarhiei marilor spaţii” presupune o dimensiune maximă a acestei structuri naţional-statale, unde se aplică acest model. List insista asupra imposibilităţii realizării acestei teorii în statele care au un volum (demografic, de resurse şi industrial) insuficient, deoarece, în cazul dat, autarhia va fi o simplă ficţiune. Pe acest temei el a lansat, la vremea sa, imperativul „Zollverein”, al „integrării vamale”, care era menit să reunească Germania, Prusia şi Austria într-un singur bloc industrial-financiar, deoarece numai în acest spaţiu putea fi vorba despre o concurenţă eficace cu ţările coloniale dezvoltate ale acelor vremuri: Anglia şi Franţa.

Etalonul statului suveran, în etapa actuală, pot fi SUA şi acel spaţiu politico-economic care face parte din doctrina lui Monroe, adică ansamblul continental al Americii de Nord şi de Sud, controlate de SUA. Este evident că astăzi poate să concureze cu acest „mare spaţiu” transatlantic doar analogul său continental din Eurasia. Prin urmare, economia „căii a treia” presupune deja, în teoria sa, integrarea geopolitică în care subiectul este nu „statul-naţiune”, ci analogul actual al Imperiului. În caz contrar, se va produce supraîncordarea forţelor naţiunii (cauza prăbuşirii URSS), sau dependenţa faţă de vecinul mult mai puternic şi independent (Europa, Japonia etc.). Acest punct de vedere demonstrează că succesul realizării acestei teorii, cu toată logica şi suficienţa ei, depinde de un proiect geopolitic mai general, adică de începutul creării Noului Imperiu. Doar la o asemenea scară şi la o asemenea amploare, „calea a treia” va da rezultate maxime în economie. Pe lângă toate acestea, promovarea acestui model va deveni cel mai bun numitor comun pentru toţi participanţii potenţiali la blocul continental, deoarece chiar autorii liberali (Michel Albert, de exemplu, în cartea „Capitalismul împotriva capitalismului”) menţionează deosebirea fundamentală dintre modelul „Rhino-nipon”(ce are multe din trăsăturile economiei „căii a treia”) şi cel anglo-saxon. Dacă şi Rusia va urma această cale, lanţul eurasiatic se va închide în modul cel mai firesc. În cazul acesta, va fi posibilă avansarea unei noi versiuni „Zollverein”, ce corespunde actualelor condiţii geopolitice - proiectul „integrării vamale eurasiatice”, singurul care poate să-i facă, astăzi, o concurenţă serioasă blocului atlantic şi să ducă popoarele Eurasiei spre înflorire.

Regionalismul economic

La baza economiei sovietice a fost pus principiul centralismului. Instanţa supremă în adoptarea tuturor hotărârilor importante, mai puţin importante şi neimportante, se află la Moscova, de unde veneau reglementările şi directivele. Acest centralism făcea economia greoaie, nu contribuia la dezvoltarea iniţiativei regionale, frâna creşterea firească a potenţialului economic al regiunilor. Pe lângă toate acestea, economia sovietică reproducea, peste tot, modelul stereotip al structurii relaţiilor industrial-financiare, fără a ţine seama de particularităţile regionale, etnice, culturale ale diferitelor regiuni sau ţinuturi. Acest sistem rigid a fost una dintre cauzele rămânerii în urmă şi a colapsului economic al sovietismului.

Deşi aveau proiectele lor teoretice, liberalii care i-au înlocuit pe comunişti au păstrat starea veche a lucrurilor numai că, de acum încolo, domina centralismul de piaţă şi nu cel planificat. Dar, ca şi altădată, hotărârile economice fundamentale se realizează centralizat şi toate direcţiile principale economice trec prin Moscova, unde conducerea liberală ţine sub un control strict mersul reformelor din regiuni. Una dintre formele reproducerii abstracte a uneia şi aceleiaşi forme a fost înlocuită cu o altă formă, dar principiul centralismului în structura economică a rămas acelaşi. Nereuşita transformărilor de piaţă se explică, în multe privinţe, prin acest centralism inert, prin care cinovnicii de stat moscoviţi vor să ţină, sub control dur, dezvoltarea economică a regiunilor.

Analiza lucidă a acestei stări de lucruri şi compararea situaţiei ruseşti cu sistemele economice mai dezvoltate (în primul rând tipul „Rhino-nipon”) vor duce la concluzia necesităţii îndepărtării radicale de acest mod de abordare economică şi apelarea la modelul economic care se construieşte pe o bază strict regională, locală. Raporturile economice de reciprocitate ale tuturor regiunilor URSS au avut o construcţie creată artificial. Aceste raporturi, întemeiate mai mult pe baza unor metode voluntar planificate, decât pe principiile unei eficienţe maxime, împiedicau deseori dezvoltarea autonomă a economiei regionale. Aici şi-a avut şi planul rolul său, acesta fiind ridicat la puterea absolută. Odată cu întreruperea reţelei generale şi venirea la putere a liberalilor, multe sectoare ale industriei au fost lăsate de capul lor, condamnate la degradare sau chiar dispariţie, ceea ce făcea ca tot accentul să cadă pe dezvoltarea prioritară a ramurilor de extracţie a resurselor, ale căror produse puteau fi vândute imediat peste hotare. Iar mărfurile din Occident, primite de structurile de monopol şi de pseudostructurile de piaţă ale liberalilor din Moscova, erau distribuite, din nou, în mod centralizat, prin regiuni. În felul acesta, economia regională a suferit şi mai mult, iar odată cu plecarea comuniştilor dependenţa ei faţă de centru a crescut, în mod paradoxal.

Realizarea planurilor „economiei căii a treia” trebuie să se bazeze pe absolut alte metode. Aici, centralismul trebuie să fie, în primul rând, strategic şi politic, dar în nici un caz neeconomic, fiindcă Imperiul poate atinge un efect economic maxim doar atunci când toate componentele lui vor avea autonomie economică şi se vor dezvolta mult mai liber şi mai firesc. Aşa cum, în contextul întregului proiect continental, fiecare parte a lui trebuie să se străduiască să aibă o independenţă şi o bunăstare maxime la nivelul său, atunci şi în limitele Rusiei trebuie creată o economie regională cât se poate de flexibilă, ţinând seama nu de interesele centrului sau de cerinţele de plan, ci luând în considerare dezvoltarea organică maximă a acelor potenţe economice care corespund cel mai bine regiunii date. Bineînţeles că aspectele strategice ale economiei - resursele, materia primă strategică, Complexul Militar-Industrial - trebuie să aibă o conducere centralizată, dar, în alte ramuri ale industriei, în problemele finanţării, regiunile trebuie să dispună de maximum de libertate.

Pornind de la condiţiile culturale, etnice, religioase, geografice, climaterice etc. ale unei regiuni concrete, trebuie diferenţiate nu numai orientarea economică sau industrială, dar şi sistemul economic. Până într-atât, încât pe teritoriile Imperiului să apară regiuni cu o orânduire economică diferită, de la cea de piaţă până la cea comunistă. Popoarele care refuză sistemul bancar (musulmanii) trebuie să-şi construiască modelele lor financiare, excluzând finanţarea procentuală a industriei, în timp ce în alte regiuni, dimpotrivă, băncile pot să se dezvolte şi să înflorească. Lucrul cel mai important în acest proiect este să se atingă un asemenea nivel, încât fiecare regiune sau ţinut să poată să satisfacă nevoile cele mai vitale ale populaţiei - este vorba, în primul rând, despre locuinţe, hrană, îmbrăcăminte şi sănătate. Totodată, trebuie să se obţină, mai întâi, autonomia regională pentru asigurarea cu cele strict necesare şi doar mai târziu de construit proiecte pentru ridicarea nivelului de trai, pentru perfecţionarea tehnologiilor, pentru dezvoltarea tehnică şi industrială. Fiecare regiune trebuie să dispună de un sistem de asigurare elastic şi flexibil, pentru ca în orice clipă, în orice condiţii şi în orice crize posibile să aibă garanţia unui minim binemeritat pentru întreaga populaţie, indiferent de relaţiile interregionale sau de situaţia economică de la centru.

Aspectul strategic global al economiei trebuie analizat în totală detaşare de structurile regionale care lucrează pentru asigurarea populaţiei. Situaţia acestei populaţii nu trebuie să depindă, în nici un caz, de dezvoltarea prioritară, în această regiune, a unei sau altei ramuri strategice. Cu alte cuvinte, trebuie respectat principiul „întotdeauna şi indiferent de orice, există un minimum necesar pentru viaţă”, iar concentrarea eforturilor regiunii asupra unei sau altei ramuri strategice globale poate să aibă loc doar având controlul asupra păstrării structurilor economice independente, care nu se intersectează cu această ramură. În acest caz, reprofilarea unui sau altui mod de producţie, abandonarea producţiei învechite sau ineficace, strămutarea teritorială a întreprinderilor sau reorientarea spre importul avantajos din toate punctele de vedere, nu vor influenţa în nici un fel nivelul general de viaţă al regiunii care va fi garantat iniţial şi principial.

În competenţa centrului va rămâne doar producţia şi planificarea strategică ce se vor realiza nu ca o axă a economiei, ci ca o suprapunere a unei anumite suprastructuri globale peste reţeaua economică regională autonomă deja existentă; totodată, amândouă sferele nu trebuie să se influenţeze reciproc, în nici un fel. Protecţia socială sau asigurarea cu locuinţe şi produse alimentare nu pot să depindă în nici un caz, de eficacitatea economică a întreprinderii industriale sau strategice, situată în regiunea dată (aşa cum nu se întâmplă astăzi). Este necesară o asemenea independenţă economică a unor regiuni, chiar şi a celor mai mici, încât problemele economice mai stringente să fie rezolvate fără participarea populaţiei la producţia strategică. Acest principiu trebuie să devină ideea dominantă în problemele planificării strategice, care vor exista în mod inevitabil, la nivel statal, chiar în condiţiile celei mai largi independenţe economice.

Regionalismul trebuie proiectat şi în sistemul financiar, luând ca exemplu experienţa băncilor regionale şi agricole din Germania, unde structurile financiare mici, deseori limitate la unul sau câteva sate, demonstrează minunea eficienţei în dezvoltarea economiei, deoarece o asemenea dimensiune facilitează controlul asupra împrumuturilor (ceea ce face de prisos serviciul fiscal), iar volumul creditelor, procentelor şi termenele restituirii sunt determinate de condiţiile organice concrete ale obştii, reprezentând nu un element cantitativ, abstract şi mecanic, ci unul vital, etic al gospodăririi. Sistemul financiar regional poate avea forma cea mai originală, adaptându-se logicii etnoculturale şi geografice a peisajului. Totodată, principalul constă în evitarea centralizării capitalului şi disipării la maximum prin structurile financiare regionale autonome, obligându-l să servească economia (să nu punem însă economia în dependenţă de el).

Se pot introduce chiar două sisteme financiare paralele, care nu se intersectează, două „valute”: una pentru organizarea sferei strategice a întregului Imperiu, alta pentru necesităţile regionale. În primul caz, va avea loc o planificare de stat, întemeiată pe principiile specifice ale finanţării şi producţiei, în cel de-al doilea caz, dictează piaţa regională şi fondul financiar regional. Capitalul de stat şi capitalul regional. Proprietatea privată trebuie să fie o componentă autonomizată a capitalului regional, local, în timp ce capitalul de stat nu trebuie să aibă, în principiu, nici o măsură comună cu proprietatea privată. Doar în acest caz va fi trasă o limită strictă între capitalurile de stat, social şi particular. Prin urmare, stabilitatea şi flexibilitatea structurii interne şi autarhia Imperiului vor fi ajuns la cel mai înalt grad.

Economia trebuie să se conducă, în ansamblu, pe principiul fundamental - centralismul strategic maxim,  plus pluralismul şi „liberalismul” regional maximal.

----------------------------------------------

Cartea poate fi achizitionata de pe situl Editurii Eurasiatica.ro: http://www.eurasiatica.ro/carti.html