Trei ideologii principale şi soarta lor în secolul XX

În sec. XX au existat următoarele ideologii de bază:

liberalismul (de dreapta şi de stânga);

comunismul (incluzând atât marxismul, cât şi socialismul şi social-democraţia);

fascismul (inclusiv naţional-socialismul şi alte variante ale „căii a treia” – naţional-sindicalismul lui Franco, justiţialismul lui Peron, regimul lui Salazar etc.).

Ele s-au confruntat pe viaţă şi pe moarte, constituind, în esenţă, întreaga istorie politică dramatică şi sângeroasă a sec. XX. Este logic să atribui acestor ideologii (teorii politice) numere de ordine, atât în funcţie de importanţa lor, cât şi ţinând cont de ordinea apariţiei lor, ceea ce am şi făcut ceva mai sus.

Prima teorie politică – liberalismul. El a apărut primul (încă în sec. XVIII) şi s-a dovedit a fi cel mai stabil şi de succes, învingându-şi, în cele din urmă, oponenţii în confruntarea istorică. Prin această victorie el a arătat, pe lângă altele, şi consistenţa propriei pretenţii la moştenirea în totalitate a epocii Luminilor. Asta este evident: anume liberalismul a corespuns cel mai bine epocii Modernităţii. Cu toate că anterior asta se contesta (în mod dramatic, activ şi uneori convingător) de către o altă teorie politică – comunismul.

Comunismul (ca şi, în egală măsură, socialismul în toate variantele lui) poate fi numit pe drept cuvânt Cea de-a doua teorie politică. Ea a apărut mai târziu decât liberalismul în calitate de reacţie critică faţă de constituirea sistemului burghezo-capitalist, al cărei expresie ideologică era liberalismul.

În fine, fascismul reprezintă cea de-a treia teorie politică. Pretinzând la propria interpretare a spiritului Modernităţii (totalitarismul este clasificat de către mulţi cercetători, printre care Hannah Arendt (1), ca fiind o formă politică a Modernităţii), fascismul apela, în acelaşi timp, la ideile şi simbolurile societăţii tradiţionale. În unele cazuri asta genera eclectism, în altele – tendinţa conservatorilor de a prelua conducerea revoluţiei, în loc de a i se opune şi de a conduce societatea în direcţia opusă (Arthur Moeller van den Bruck, D. Merejkovsky etc.).

Fascismul a apărut mai târziu decât alte mari teorii politice şi a dispărut înaintea acestora. Alianţa dintre Prima teorie politică şi Cea de-a doua teorie politică şi calculele geopolitice sinucigaşe ale lui Hitler l-au secerat chiar în momentul în care îşi luase avântul. A treia teorie politică a murit de o „moarte violentă”, nemaiapucând să-şi vadă bătrâneţea şi descompunerea naturală (spre deosebire de URSS). Iată de ce această stafie sângeroasă, acest vampir asupra căruia cade umbra „răului mondial” e atât de atractiv pentru gusturile decadente ale Postmodernităţii, înspăimântând până în prezent umanitatea. Odată dispărând fascismul, el a eliberat locul pentru confruntarea Primei teorii politice cu Cea de-a doua. Ea a avut loc sub forma „războiului rece”, dând naştere geometriei strategice a „lumii bipolare”, care a existat aproape o jumătate de veac. În 1991, Prima teorie politică (liberalismul) a învins-o pe Cea de-a doua (comunismul). Aşa s-a produs apusul comunismului mondial.

Aşadar, către sfârşitul sec. XX, dintre cele trei teorii politice, capabile să mobilizeze mase de multe milioane pe întreaga planetă, a rămas doar una – cea liberală. Iar atunci când a rămas una singură, toată lumea a început să vorbească despre „sfârşitul ideologiilor”. De ce?

Sfârşitul liberalismului şi Postliberalismul

S-a întâmplat aşa că victoria liberalismului (Prima teorie politică) a coincis cu sfârşitul lui. Dar este vorba doar în aparenţă de un paradox.

Iniţial liberalismul reprezenta o ideologie. Una nu într-atât de dogmatică precum marxismul, nu mai puţin filozofică, structurată şi şlefuită. El se opunea ideologic marxismului şi fascismului, cu care a purtat nu pur şi simplu un război tehnologic de supravieţuire, ci pretinzând la dreptul exclusiv de a forma imaginea viitorului. Atât timp cât alte ideologii concurente erau vii, liberalismul dăinuia şi se fortifica anume ca ideologie, adică în calitate de totalitate de idei, viziuni şi proiecte caracteristice subiectului istoric. Fiecare dintre cele trei teorii politice îşi avea propriul subiect.

Comunismul avea drept subiect clasa, subiectul fascismului era statul (în varianta italiană a lui Mussolini) sau rasa (în naţional-socialismul lui Hitler). În liberalism drept subiect apărea individul, eliberat de toate formele identităţii colective, de orice „apartenenţă”.

Atâta timp cât lupta ideologică avea inamici formali, popoare şi societăţi întregi puteau (cel puţin teoretic) să aleagă cărui subiect să i se atribuie – celui de clasă, de rasă (de stat) sau individual. Victoria liberalismului a soluţionat această problemă: drept subiect normativ la scara întregii umanităţi a devenit individul.

Anume aici apare fenomenul globalizării, îşi anunţă existenţa modelul societăţii postindustriale, începe epoca Postmodernităţii. De acum încolo subiectul individual nu mai constituie rezultatul unei alegeri, ci un anume dat universal obligatoriu. Omul este eliberat de „apartenenţe”, ideologia „drepturilor omului” devine general acceptată (cel puţin teoretic) şi, de fapt, obligatorie pentru toată lumea.

Omenirea constituită din indivizi înclină spre universalitate, devine globală şi unificată. Aşa se naşte proiectul „statului mondial” şi a „guvernului mondial” (globalism).

Noul nivel al dezvoltării tehnologice permite să se atingă independenţa faţă de structura de clasă a societăţilor industriale (postindustrialism).

Valorile raţionalismului, scientismului şi pozitivismului sunt recunoscute ca „forme deghizate ale strategiilor totalitare represive” (marile narative) şi sunt supuse criticii, în paralel cu glorificarea unei libertăţi şi independenţe totale a principiului individual de orice factor inhibant, inclusiv cel al raţiunii, moralei, identităţii (sociale, etnice, chiar şi sexuale), al disciplinei etc. (Postmodernitate).

La această etapă, liberalismul încetează a fi Prima teorie politică, devenind singura practică politică. Survine „sfârşitul istoriei”, politica este înlocuită cu economia (piaţa globală), statele şi naţiunile sunt atrase în cazanul de topire a civilizaţiei mondiale.

Învingând, liberalismul dispare, se transformă în ceva diferit – în Postliberalism. El nu mai are dimensiunea politică, nu mai reprezintă o opţiune în urma unei alegeri libere, ci devine un fel de „destin” (de aici şi teza societăţii postindustriale „economia este însuşi destinul”).

Aşadar, începutul sec. XXI coincide cu momentul sfârşitului ideologiilor, adică a tuturor celor trei ideologii. Ele au avut sfârşituri diferite: A Treia teorie politică a fost nimicită încă în momentul „tinereţii” sale, a Doua a sucombat din cauza decrepitudinii, Prima s-a transformat în ceva diferit, în Postliberalism, în „societatea globală de piaţă”. Dar în orice caz, în forma în care au existat toate cele trei teorii politice, acestea nu mai sunt de folos, nici funcţionale şi nici relevante. Ele nu mai explică nimic şi nu ne ajută să ne descurcăm în ceea ce se întâmplă şi să răspundem provocărilor globale.