Proiectul ”Imperiul”

Proiectul ”Imperiul”

Imperiu fără împărat

Există o idee destul de răspândită, potrivit căreia noţiunea de ”imperiu” presupune în mod obligatoriu existenţa unui împărat. Dar o analiză nepărtinitoare a acestui fenomen demonstrează că istoria cunoaşte multe imperii fără împăraţi. Unele dintre acestea erau conduse de un grup restrâns de aristocraţi aleşi. Altele – de către parlament sau senat. Prin urmare, existenţa unei puteri monarhice uninominale – a împăratului – nu constituie o condiţie obligatorie pentru existenţa imperiului. În plus, au existat o mulţime de regimuri monarhice, despotice, tiranice sau dictatoriale, cu o putere absolută a ţarului sau a conducătorului autoritar, care nu se numeau imperii şi nu aveau nimic în comun cu acestea. Astfel, putem examina nestingherit principiul imperiului absolut independent de cel al împăratului.

Imperiul ca instrument optim pentru crearea societăţii civile

O altă prejudecată comună este cea despre imperiu ca fenomen extrem de arhaic, depăşit de civilizaţia contemporană încă în pragul Timpurilor moderne. Şi această opinie este departe de adevăr. Dimpotrivă, atât imperiile antice, cât şi cele moderne, reprezintă o formă de organizare politică ce depăşeşte din punctul de vedere al parametrilor tehnologici, ideologici, sociali, administrativi şi economici societăţile preexistente.

Ele, de regulă, însemnau modernizarea popoarelor, societăţilor şi statelor care erau incluse în graniţele imperiului. Acestea instituiau în spaţii enorme un mod comun de organizare socială şi juridică, unificau şi deschideau comunităţi etnice spre un dialog cu celelalte, contribuiau la dezvoltarea tehnică, facilitau comerţul şi alte forme de schimb cultural, creau premise pentru dezvoltarea societăţii civile.

Aşa, de exemplu, Imperiul Roman a recunoscut prin edictul împăratului Caracalla dreptul la cetăţenia romană pentru toţi oamenii liberi, care erau în acea perioadă sub sceptrul Romei, deşi până atunci dreptul la cetăţenie le revenea doar unor persoane cu merite deosebite din elita locală. Astfel, pe atunci apostolul Pavel era un evreu de viţă pe nume Saul, el deţinea cetăţenia romană cu mult înaintea edictului lui Caracalla.

Deşi au fost construite pe negarea imperiului, statele-naţiuni europene moderne au preluat integral instituţia cetăţeniei de la modelul imperial. Şi nu e deloc întâmplător faptul că la etapa actuală anume dreptul roman, ce reflectă logica juridică de devenire a imperiului, stă la baza legislaţiei acestora.

Definiţia imperiului

Dacă un imperiu nu se defineşte nici prin existenţa unui împărat, nici prin apartenenţa la anumite sisteme politice arhaice, atunci care ar fi la modul obiectiv trăsăturile caracteristice acestuia? Şi cum am putea defini imperiul?

Imperiul reprezintă o formaţiune politico-teritorială care îmbină un centralism strategic dur (o verticală a puterii unică, un model centralizat de conducere al forţelor armate, un cod de drept civil comun pentru toţi, un sistem fiscal unic, un sistem unic de comunicaţii etc.) cu o largă autonomie regională a formaţiunilor social-politice, care fac parte din componenţa acestuia (existenţa unor elemente ale dreptului etnoconfesional la scară locală, o componenţă etnică variată, un sistem de administrare locală bine dezvoltat, coexistenţa unor modele diferite ale puterii locale, de la democraţia tribală până la cnezate centralizate şi chiar regate).

Imperiul pretinde întotdeauna la o anvergură universală, înţelegând prin propria organizare politică un nucleu sau un sinonim al unui imperiu mondial. „Toate drumurile duc la Roma”. Toate imperiile se percep ca entităţi mondiale.

Un imperiu este purtătorul unei misiuni. Ea este privită ca o întruchipare politică a destinului istoric al umanităţii. O misiune poate fi percepută ca formă de manifestare religioasă (Bizanţ, Austro-Ungaria, califatul islamic, imperiul Moscovit), civilă (Roma antică, imperiul lui Genghis-Han), civilizaţională (imperiul Chinez, imperiul Iranian) sau ideologică (imperiul comunist URSS, imperiul liberal SUA).

Privit dintr-o asemenea perspectivă politologică şi sociologică generală, conceptul de imperiu şi principiile acestuia capătă o actualitate deosebită.

Imperiul neoconilor (benevolent empire)

Teza despre actualitatea termenului „imperiu” pentru înţelegerea realităţilor lumii de azi este confirmat prin creşterea interesului faţă de această noţiune în politologia mondială a sec. XXI. Începând cu anul 2002, presa americană a început să utilizeze pe larg termenul respectiv, cu referire la rolul pe care a trebui să-l joace SUA în raport cu restul lumii în noul secol (posibil chiar şi mileniu). În societatea americană s-a declanşat o dezbatere amplă asupra conceptului de imperiu. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de dezbateri, noţiunea respectivă era înţeleasă de cercuri diferite în mod diferit, dar însuşi termenul a devenit unul central.

Acest proces a fost într-o anume măsură rezultatul unei influenţe majore în politica americană din epoca lui Bush–junior, exercitată de ideile neoconservatorilor. Pornind de la formula lui Reagan „URSS ca imperiu al răului”, teoreticienii acestui curent au avansat un proiect simetric: SUA ca „imperiu al binelui”, „benevolent empire” (R.Kagan).

Neoconservatorii vedeau SUA în sec. XXI având rolul de integrator global, ca o reeditare în condiţii noi (postmoderniste) a Romei. Un astfel de proiect dispunea în mod evident de toate elementele unui imperiu:

- o conducere strategică centralizată a lumii (forţele armate ale SUA şi NATO);

- o ideologie globală (democraţia liberală);

- un model economic unificat (piaţa);

- o anume autonomie regională a vasalilor (care dispun de un anumit grad de libertate în politica internă, dar sunt obligaţi să urmeze strict linia americană în chestiunile de bază);

- o anvergură planetară (o societate civilă planetară, globalizare, One World);

- o misiune de democratizare şi liberalizare a tuturor ţărilor şi popoarelor lumii.

La începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, Francis Fukuyama a numit, într-un moment de entuziasm, instaurarea imperiului american mondial drept „sfârşit al istoriei”. El a recunoscut ceva mai târziu că s-a grăbit şi că imperiul american mondial nu reprezintă încă un fapt împlinit, ci doar un proiect şi un scop îndepărtat; în calea spre atingerea lui ar putea să apară complicaţii semnificative, reţineri şi, posibil, retrageri de ordin tactic.

Un alt politolog american, Samuel Huntington, în lucrarea sa nu mai puţin epocală, totalizând întreaga gamă de dezacorduri, a arătat că instaurarea unui „imperiu al binelui” american la scară mondială va fi blocată de „ciocnirea civilizaţiilor”. Concluzia lui Huntington este următoarea: calea spre o amploare mondială a SUA trebuie să fie una treptată, pentru momentul actual fiind mai importantă consolidarea nucleului atlantist (SUA + ţările NATO) şi, manipulându-se contradicţiile civilizaţionale, să se aştepte un moment mai prielnic în viitor. Însă, în orice caz, în politologia americană, teza potrivit căreia SUA constituie imperiul secolului XXI este una general acceptată, indiferent de felul cum sunt tratate etapizările istorice şi frontierele spaţiale ale devenirii acestuia.

Astăzi elita politică americană gândeşte în categoriile imperiului. Şi asta indiferent de faptul dacă exponenţii ei împărtăşesc sau nu ideile optimiste şi agresive ale neoconilor. Aşa, de exemplu, adversarul dur al neoconservatorilor şi „democratul” Zbigniew Brzezinski este un adept al imperiului american nu mai puţin decât Dick Cheney, Richard Perle, Paul Wolfowitz sau William Kristol.

Critica imperiului după Negri şi Hardt

În prezent termenul „imperiu” a devenit popular nu numai în establishment-ul american. El este folosit în mod activ şi chiar transformat în sinonim al principalului său proiect ideologic de către adversarii ireconciliabili ai capitalismului, ai liberalismului şi ai SUA, filozofii de extremă stângă şi politicienii antiglobalişti. Toni Negri, teoretician al „brigăzilor roşii”, şi Michael Hardt, filozof antiglobalist, au scris o lucrare programatică intitulată „Imperiul”, care, în opinia lor, ar trebui să devină echivalentul „Capitalului” lui Karl Marx pentru mişcarea mondială de stânga în sec. XXI. Aceasta este un soi de „Biblie” a antiglobalismului.

Negri şi Hardt descriu istoria SUA ca pe una care cuprinde de la început principiul unei organizaţii de reţea şi mesianismul imperial, ceea ce a şi transformat, în opinia lor, anume SUA într-un lider mondial, care instaurează o putere planetară sub forma unei ordini a valorilor, economice şi social-politice obligatorii pentru toţi.

Negri şi Hardt înţeleg prin „imperiu” instaurarea unui stat global, bazat pe exploatarea capitalistă de către „putere” a potenţialului creativ al „multitudinii”, rolul central revenindu-i Statelor Unite, care se transformă treptat într-un „guvern mondial”. Pentru Negri şi Hardt un astfel de imperiu constituie apoteoza stadiilor precedente de dezvoltare a capitalismului şi culmea injustiţiei şi exploatării. Este vorba despre o „societate a spectacolului” la scară mondială (Guy Debord). Acest imperiu mondial este văzut ca un imperiu al Postmodernităţii, unde puterea şi violenţa capătă nu un caracter deschis, ci unul voalat, de reţea.

Autorii propun ca situaţia respectivă să fie privită ca o şansă istorică a „multitudinilor” (mulţimilor) de a realiza revoluţia mondială. Imperiul va amesteca într-un cazan cosmopolit clase şi popoare, ţări şi sisteme politice. Vor rămâne doar exploatatorii (guvernul mondial, operatorii imperiului de reţea) şi „mulţimile” lipsite de orice calitate, prin urmare, reprezentând tipul ideal al „proletarilor” sec. XXI. Potrivit lui Negri şi Hardt, aceste „mulţimi” (multitudini) vor trebui să găsească metoda (prin intermediul drogurilor, al diverselor perversiuni, ingineriei genetice, clonării şi altor forme de mutaţii biointelectuale) de a scăpa de puterea imperiului, explodându-l din interior, făcând uz pentru activitatea sa anarhic-subversivă de acele posibilităţi pe care i le deschide însuşi imperiul.

Astfel, noţiunea de „imperiu” este pusă în capul unghiului construcţiilor ideologice ale mişcării mondiale de stânga, antiglobalismului şi alter-globalismului. De fapt, alter-globalismul reprezintă o concluzie directă ce reiese din ideile lui Negri şi Hardt: nu trebuie de luptat cu globalizarea, ci să se facă uz de formele ei capitaliste şi imperialiste (existente astăzi) în scopul luptei revoluţionare anticapitaliste.

Alternativele imperiului global: extinderea statu-quoului de la Ialta

Dacă e să luăm în serios proiectul unui imperiu american global, apare imediat întrebarea: ce poate fi propus cu titlu de alternativă? De una dintre acestea deja am luat cunoştinţă, însă aceasta e atractivă doar pentru un număr restrâns de activişti ai extremei stângi: troţkişti, anarhişti, postmodernişti. Să examinăm acum alte proiecte.

Cel mai simplu răspuns la proiectul imperial va fi dorinţa de a păstra statu-quoul. Este vorba despre dorinţa instinctivă de a păstra intactă ordinea mondială care s-a statornicit în sec. XX, atunci când suveranitatea ţinea de statul naţional, iar ONU reprezintă platforma pentru rezolvarea unor dispute de ordin internaţional. Însă o astfel de abordare este defectuoasă, întrucât în sec. XX ordinea mondială de după 1945 era stabilită în conformitate cu rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, suveranitatea nominală a statelor naţionale fiind asigurată prin paritatea strategică a forţelor armate ale celor două supraputeri – SUA şi URSS. Ambiţiile imperiale ale unei părţi (lagărul socialist) erau echilibrate de ambiţiile imperiale ale celeilalte părţi (tabăra capitalistă). Celelalte state naţionale erau invitate să se înscrie în perimetrul acestei balanţe de forţe, care oferea un câmp larg de manevră în cadrul mişcării ţărilor nealiniate. Această balanţă era confirmată de ONU prin structura Consiliului de Securitate.

După eşecul lagărului socialist şi dezintegrarea URSS, întregul sistem al păcii de la Ialta s-a prăbuşit, iar paritatea strategică s-a destrămat, astfel încât practic toate statele naţionale s-au văzut nevoite să-şi coreleze propria suveranitate cu forţa imperiului american, crescută în mod disproporţionat. ONU şi-a pierdut orice semnificaţie, iar ordinea mondială stabilită la Ialta a rămas în trecut.

Multe ţări n-au conştientizat până la capăt această transformare globală şi continuă să gândească din inerţie în categoriile zilei de ieri, când cele două imperii (sovietic şi american) apăreau în calitate de garanţi ai suveranităţii celorlalte ţări. După Ialta a rămas un singur imperiu; a nu observa această realitate înseamnă doar a amâna conştientizarea adevăratei stări de fapt, atât de neplăcute pentru multă lume.

Ţările care au încercat să se împotrivească acestui tablou unipolar (Irak, Iugoslavia, Afganistan) au simţit pe propria piele ce înseamnă lumea de după pacea de la Ialta şi ce preţ mai are suveranitatea în aceste circumstanţe. Vorba e că în condiţiile sec. XXI niciun stat naţional nu este în stare să-şi apere suveranitatea în cazul unei confruntări directe cu imperiul american. Cu atât mai mult cu cât alături de SUA se află celelalte ţări de frunte ale lumii. Dificultăţile de ordin tehnic, pe care le întâmpină americanii în procesul de construcţie a imperiului planetar (anume asta presupune globalizarea pe diverse planuri), nu trebuie să ne inducă în eroare: dacă la ora actuală câte ceva nu le reuşeşte, asta nu înseamnă că nu le va reuşi nici în viitor.

Proiectul construcţiei unui imperiu liberal-democrat global reprezintă principalul şi singurul plan al politicii externe americane în sex. XXI, iar după prăbuşirea lumii bipolare practic nimic nu mai este în stare să se opună acestui model. Optimiştii şi pesimiştii din SUA discută despre faptul când anume se va instaura definitiv imperiul, mâine sau poimâine, iar nu despre faptul dacă merită, în general, să fie instaurat. Este vorba despre nişte dezbateri extrem de importante. Faptul că multe state naţionale nu doresc să renunţe la propria suveranitate reprezintă o problemă pur psihologică: este vorba despre ceva asemănător cu durerile–fantomă, care îl chinuiesc pe posesorul unui mădular, care deja lipseşte.

Într-o perspectivă medie şi lungă în lumea de azi niciun stat naţional nu e capabil să-şi protejeze în mod real suveranitatea în faţa imperiului global. Maximum ce s-ar putea face la modul realist este să se tragă de timp. Însă amânarea nu reprezintă o alternativă.

Aşadar, de acum încolo, statele naţionale sunt suverane doar la modul formal şi nu reprezintă o alternativă a modelului unipolar. În această situaţie, ONU este condamnat să aibă destinul unui muribund, fapt despre care aminteşte în permanenţă Washingtonul.