La ora actuală se prăbușește tocmai această unipolaritate, care – cu toate încercările de a-și apăra independența și de a câștiga cele mai bune condiții – era recunoscută (în domeniul ideologiei, economiei și structurii politice) de toți actorii principali ai lumii, inclusiv de China, Rusia și toți ceilalți. În consecință, elitele conducătoare urmează să se confrunte cu o problemă mai complexă: să aleagă între un model care se prăbușește în abis și ceva complet necunoscut, în care nimic nu poate servi drept model sau rețetă sigură pentru construirea viitorului. Ne putem imagina cât de disperate – chiar mai disperate decât erau în ​​epoca sovietică târzie nomenclaturiștii sovietici – vor fi elitele conducătoare care se vor agăța de globalism și de structurile sale, chiar în ciuda prăbușirii evidente a tuturor mecanismelor și instrumentelor, instituțiilor și structurilor sale.

Globalizarea s-a prăbușit complet, rapid și irevocabil. Aceasta demult dădea semne de criză, dar epidemia a dinamitat toate axiomele sale: granițe deschise, solidaritatea societăților, eficacitatea instituțiilor economice existente și competența elitelor conducătoare în fața problemei coronavirusului. Globalizarea a căzut ca ideologie (liberalism), economie (rețele globale), politică ( postura de lider a elitelor occidentale).

La ora actuală multă lume vorbește despre războiul informațional și despre războiul ideologic dintre Rusia și Occident. Însă pozițiile în acest război nu sunt definite atât de univoc cum ar fi necesar.
Vorba e că Occidentul își construiește critica împotriva Rusiei și a fiecărei acțiuni a țării noastre – fie că vizează evenimentele din Crimeea, Novorossia sau Siria – de pe pozițiile liberalismului. Acest atac insistent, ce se desfășoară atât din exterior, cât și din partea coloanei a cincea din interior, a reușit să convingă treptat practic întreaga noastră societate – și nu doar societatea! –, dar ceea ce e și mai important, l-a convins pe președinte însuși că liberalismul reprezintă o ideologie ostilă Rusiei. Prin urmare, sarcina e să rezistăm în fața ei.

Aici se conturează două aspecte importante: cum să dezrădăcinăm liberalismul, care a slobozit rădăcini adânci începând cu anii 90 în economie, învățământ, cultură, și cu ce am putea să-l înlocuim. Ei bine, dacă respingem în mod solidar liberalismul, ce îi contrapunem acestuia? Cele două aspecte sunt strâns legate între ele: nu vom putea dezrădăcina liberalismul, dacă nu vom fi în stare să-l înlocuim cu ceva. Iar purtătorii virusului liberal se vor răsuci în fel și chip și vor sabota din interior orice încercare de a afirma în Rusia o ideologie de alternativă, viabilă și consistentă, una ce ar fundamenta specificul identității rusești și calea noastră diferită.

n cele din urmă, istoria include în sine viitorul. Viitorul este făurit în prezent, sprijinindu-se pe trecut. Vectorul este lansat în trecut, el îşi găseşte continuarea sau se opreşte, uneori deviază, se abate de la curs, totul depinde de faptul ce fel de prezent avem. Este oare vorba într-adevăr de prezent sau este vorba despre un prezent contrafăcut, fals. Istoria este orientată spre viitor – acolo se află scopul ei, care a fost stabilit în trecut. De aceea şi viitorul este în mod necesar unul istoric. Anume acolo vom primi dezlegarea, concluzia, rezultatul: oare am procedat corect, am mers în direcţia corectă, dar principalul e să ne dumirim dacă am trăit cu adevărat sau doar ni s-a părut că trăim…

Vezi și  Precursorii iranieni ai celei de-a patra teorii politice
Istoria se constituie concomitent din toate cele trei dimensiuni ale sale – trecut, prezent şi viitor,  acestea având un înţeles inseparabil. De aceea viitorul îşi are propria sa istorie, care se scrie nu doar atunci când viitorul va veni şi se va transforma în trecut; istoria viitorului se scrie deja acum, iar sensurile ei de bază au fost scrise încă în trecut, atunci când totul abia începea: poporul, cultura, ţara, biserica. Atunci când noi înşine ne luam începutul. Anume pe asta se întemeiază toate profeţiile, prezicerile şi în definitiv proiectele şi planurile temerare. Toate acestea constituie istoria viitorului, ea nefiind mai puţin importantă decât istoria prezentului sau cea a trecutului. Toate sunt legate între ele în mod indisolubil. Tout se tient (fr.: Totul se potriveşte). Toate cele trei timpuri. Şi numai toate acestea luate împreună constituie istoria.

Suntem părtaşi la sfârşitul unui ciclu istoric. Toate procesele care constituie fluxul istoriei au ajuns într-un impas logic.
Sfârşitul capitalismului. Evoluţia capitalismului a ajuns la limita sa naturală. Nu a mai rămas decât o cale pentru sistemul economic mondial – să se prăbuşească. În contextul evoluţiei progresive a instituţiilor pur financiare mai întâi băncile, apoi structurile de capital din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, sistemul capitalismului modern a ajuns în pragul unei rupturi complete de realitate, de echilibrul dintre ofertă şi cerere, de raportul dintre producţie şi consum şi de legătura cu viaţa reală. Întreaga avere a lumii este concentrată în mâinile oligarhiei financiare mondiale din cauza manipulării complexe prin intermediul piramidelor financiare artificiale. Această oligarhie nu a dus numai la devalorizarea muncii, ci şi a capitalului asociat bazelor pieţei, consolidat prin rentă financiară.
Toate celelalte forţe economice sunt înrobite de această elită impersonală, transnaţională şi ultraliberală. Indiferent de modul în care percepem capitalismul, acum este clar faptul că acesta nu trece pur şi simplu printr-o nouă criză, ci că întreg sistemul este pe cale să se prăbuşească. Indiferent de modul în care oligarhia globală încearcă să ascundă de masele populare globale, tot mai mulţi oameni încep să suspecteze inevitabilitatea acestui colaps, precum şi faptul că respectiva criză financiară mondială, care a fost generată de căderea pieţei creditelor ipotecare şi a instituţiilor bancare importante din America, nu reprezintă decât începutul unei catastrofe mondiale.
Această catastrofă poate fi amânată, însă nu poate fi oprită. Economia mondială, în forma în care operează în prezent, este sortită eşecului.

Pentru că trebuie să ne cunoaştem bine adversarii, iar Dughin este autorul unei teorii bine articulate, care recuperează ideologiile totalitare ale secolului XX, dar şi ideea mesianismului rus, pentru a propune o teorie a eurasiatismului. Liberalismul occidental este răul absolut pentru el. Ura - delegitimată de practica politică liberală - împotriva modernităţii şi postmodernităţii trebuie să ducă, în final, la nimicirea Occidentului şi a sistemului său de valori. 

 

Although the concept of hegemony in Critical Theory is based on Antonio Gramsci’s theory, it is necessary to distinguish this concept’s position on Gramscianism and neo-Gramscianism from how it is understood in the realist and neo-realist schools of IR.

The classical realists use the term “hegemony” in a relative sense and understand it as the “actual and substantial superiority of the potential power of any state over the potential of another one, often neighboring countries.” Hegemony might be understood as a regional phenomenon, as the determination of whether one or another political entity is considered a “hegemon” depends on scale. Thucydides introduced the term itself when he spoke of Athens and Sparta as the hegemons of the Peloponnesian War, and classical realism employs this term in the same way to this day. Such an understanding of hegemony can be described as “strategic” or “relative.”

In neo-realism, “hegemony” is understood in a global (structural) context. The main difference from classical realism lies in that “hegemony” cannot be regarded as a regional phenomenon. It is always a global one. The neorealism of K. Waltz, for example, insists that the balance of two hegemons (in a bipolar world) is the optimal structure of power balance on a world scale[ii]. R. Gilpin believes that hegemony can be combined only with unipolarity, i.e., it is possible for only a single hegemon to exist, this function today being played by the USA.

In both cases, the realists comprehend hegemony as a means of potential correlation between the potentials of different state powers. 

Gramsci's understanding of hegemony is completely different and finds itself in a completely opposite theoretical field. To avoid the misuse of this term in IR, and especially in the TMW, it is necessary to pay attention to Gramsci’s political theory, the context of which is regarded as a major priority in Critical Theory and TMW. Moreover, such an analysis will allows us to more clearly see the conceptual gap between Critical Theory and TMW.

Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în Occident. Este deocamdată sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean: Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.

Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict. Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice. Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum câţiva ani.

Prin urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui astfel de război şi nu războiul-însuşi (real sau virtual).

O altă prejudecată comună este cea despre imperiu ca fenomen extrem de arhaic, depăşit de civilizaţia contemporană încă în pragul Timpurilor moderne. Şi această opinie este departe de adevăr. Dimpotrivă, atât imperiile antice, cât şi cele moderne, reprezintă o formă de organizare politică ce depăşeşte din punctul de vedere al parametrilor tehnologici, ideologici, sociali, administrativi şi economici societăţile preexistente.

Ele, de regulă, însemnau modernizarea popoarelor, societăţilor şi statelor care erau incluse în graniţele imperiului. Acestea instituiau în spaţii enorme un mod comun de organizare socială şi juridică, unificau şi deschideau comunităţi etnice spre un dialog cu celelalte, contribuiau la dezvoltarea tehnică, facilitau comerţul şi alte forme de schimb cultural, creau premise pentru dezvoltarea societăţii civile.

Termenul ”civilizaţie” a căpătat o largă circulaţie în epoca dezvoltării vertiginoase a teoriei progresului. Această teorie decurge din două paradigme de bază ale Modernităţii: caracterul progresiv şi unidirecţional de dezvoltare a umanităţii (dinspre minus spre plus) şi universalitatea omului ca fenomen. În acest context, ”civilizaţia”, potrivit americanului L. H. Morgan1, determină stadiul în care intră ”umanitatea” (în sec. XIX toată lumea fără excepţie credea de o manieră non-critică în existenţa evidentă a conceptului de ”umanitate”), după stadiul de ”barbarie”, care, la rândul ei, este înlocuită de stadiul ”stării de sălbăticie”. O asemenea interpretare a civilizaţiei a fost acceptată cu uşurinţă de către marxişti, înscriind-o în teoria succesiunii formaţiunilor economice. Potrivit lui Morgan, Taylor şi Engels2, ”starea de sălbăticie” caracterizează triburile care practică culesul şi formele primitive de vânătoare. ”Barbaria” se referă la societăţile fără scris, care practică cele mai simple forme ale agriculturii şi creşterii de animale, fără o diviziune clară a muncii şi fără instituţii social-politice dezvoltate. ”Civilizaţia” desemnează stadiul apariţiei scrisului, a instituţiilor social-politice, a oraşelor, a meseriilor, a ameliorărilor tehnice, a stratificării societăţii în clase, a apariţiei unor sisteme teologice şi religioase dezvoltate. ”Civilizaţiile” erau considerate ca fiind stabile istoric şi se puteau păstra, dezvoltându-se, dar păstrându-şi neschimbate trăsăturile de bază timp de milenii (civilizaţiile mesopotamiană, egipteană, hindusă, chineză, romană).

În sec. XX au existat următoarele ideologii de bază:

liberalismul (de dreapta şi de stânga);

comunismul (incluzând atât marxismul, cât şi socialismul şi social-democraţia);

fascismul (inclusiv naţional-socialismul şi alte variante ale „căii a treia” – naţional-sindicalismul lui Franco, justiţialismul lui Peron, regimul lui Salazar etc.).

Ele s-au confruntat pe viaţă şi pe moarte, constituind, în esenţă, întreaga istorie politică dramatică şi sângeroasă a sec. XX. Este logic să atribui acestor ideologii (teorii politice) numere de ordine, atât în funcţie de importanţa lor, cât şi ţinând cont de ordinea apariţiei lor, ceea ce am şi făcut ceva mai sus.

Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul în lume este sacru.

În traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfânt”, dar în limba noastră cuvântul „sfânt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce în limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.

Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decât religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află în afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.

Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, în care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte în sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire până la groază. Când omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar în societaţile tradiţionale acest lucru se întâmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.

Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu apaţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor geopolitică este una datorată divergenţelor radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.

După rezultatele istoriei politice a secolului XX a devenit clar că liberalismul a câştigat bătălia pentru contemporaneitate, biruind toţi duşmanii săi - şi din dreapta, şi din stânga. Marele ciclu al modernismului s-a terminat cu triumful ideologiei liberale, care a primit în acest fel monopol asupra controlului evoluţiei istorice. Liberalismul nu mai are un duşman simetric, un subiect cu o conştiinţa istorică adecvată, o ideologie legată de nişte resurse instituţionale sau materiale, o baza tehnologică, economică şi militară. Tot ce s-a opus liberalismului, reprezenta doar o totalitate de măsuri haotice, într-un cuvânt “zgomote”, care se opun prin inerţie constructorilor “noii ordini liberale”. Aceasta nu era tema unor subiecte alternative civilizaţionale şi a subiecţilor geopolitici, ci o o rezistentă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; aşa structura solurilor, râurile, mlaştinile împiedică constructorilor de drumuri - nu e vorba de impunerea unei alte rute asupra căruia ar insista o companie alternativă, ci e vorba despre rezistenţa materialului. În situaţia dată, SUA, în calitate de citadelă a liberalismului mondial, a trecut într-o noua formă. De acum înainte Statele Unite nu sunt doar una dintre cele două superputeri, dar şi singura putere planetară, care a reuşit să scape de concurenţi. Criticul francez al SUA Ubert Vidrin a propus ca America să nu se numească “mare putere” ci “hiperputere” (hyperpower), subliniind unicitatea acesteia şi superioritatea asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu sunt lucruri întâmplătoare, ci două feţe a unui singur fenomen: SUA a câştigat în războiul rece nu doar pentru că a acumulat un potenţial şi a reuşit să depăşească pe toţi în goana tehnologică, ci şi pentru că a funcţionat în baza ideologiei liberale, care nu doar a demonstrat capacitatea sa tehnică, dar şi dreptatea istorică în războiul ideologic. Aşa cum liberalismul si-a identificat propriul rol în istorie, SUA a primit argumentul forte pentru mesianismul său, care sub forma “Manifest Destiny” inca din secolul XIX a devenit “crezul” elitei politice americane.