Există mai multe argumente pentru a denumi Rusia și nu China „ținutul de mijloc” (Zhong Guo în chineză). Cu trecerea timpului aceste argumente devin mai evidente. Pentru Rusia, Europa este doar o peninsulă a Vechiului Continent aflată la vestul graniţelor sale. Pe acest spațiu, Rusia însăşi ocupă zona principală, torsoul.
Suprafaţa totală a statelor europene, împreună, este de aproape 5 milioane Km². Suprafaţa Rusiei în perioada URSS-ului contemporan este mai bine de 20 milioane km² (în special dacă includem republicile naţionale ale Mongoliei şi Tuva din fosta „Mongolie îndepărtată” şi „Pământul Uryankhay” care la momentul prezent sunt parte din Uniunea Sovietică).

Cu rare excepţii, poporul rus al sfârşitului de secol 19 şi începutul secolului 20 a uitat de spaţiul de dincolo de Urali (unul din cei care îşi aminteşte este genialul chimist rus D. I. Mendeleev). Acum o nouă eră a sosit. Întregul „conglomerat Ural-Kuznețk”, cu furnale, mine de cărbune şi noi oraşe cu sute de mii de locuitori, sunt construite dincolo de Urali.

Aici, reţeaua ferată Turkestan-Siberiană („Turksib”) se dezvoltă. Nicăieri altundeva expansiunea culturii ruse nu este atât de largă şi spontană precum în zonele de dincolo de Urali, aşa numitele „Republici din Asia Centrală” (Turkmenistan, Tadjikistan, Uzbekistan, şi Kârgâzstan). Întregul torsou al ţinuturilor ruseşti, „drumul de la staţia Niegoreloie la Xuchang”, prinde viaţă.

Cartea cunoscutului scriitor francez Jean Parvulesco „Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic” nu se încadrează în genurile literare obişnuite. Ca, de altfel, şi însuşi Parvulesco, cel care a fost şi rămâne l’auteur inclassable[1]– autor pe care este imposibil să-l atribuim unei categorii strict determinate. Este vorba și despre o publicistică geopolitică, și conspirologie, și istorie alternativă, și literatură documentară, și cugetări religioase. Într-un cuvânt, Parvulesco este un gen în sine.

În unul dintre romanele sale, el caracterizează eroul principal în felul următor: „un peu la serie noir, un peu meditation transcendentale”[2], adică „semi-gangster – semi-mistic”. Această formulă poate servi drept autoportret pentru însuşi autorul; el însumează concomitent anumite trăsături ale spionului, ale metafizicianului şi artistului. Iar unde se încheie o ipostază şi începe cealaltă, este absolut incert.

Jean Parvulesco este un filosof-tradiţionalist, care l-a cunoscut personal pe unul dintre fondatorii acestui curent, „baronul negru” Julius Evola. Parvulesco a fost în relaţii strânse atât cu Raymond Abellio, cât şi cu Dominique de Roux. În aceste cercuri avangardist-tradiționaliste Parvulesco este o autoritate indiscutabilă.

Astăzi nu mai există stanga și dreapta, există doar patrioți cu preferințe ideologice diferite, care au datoria să renunțe la obișnuitele tipare ideologice și propagandistice. Iar orice poilitican care tinde să devină președinte al Moldovei, așa cum menționează pe drept cuvânt Dughin, are șansa să învingă doar dacă se va pătrunde de propria misiune istorică cu totul aparte de factor unificator al societății. Avem nevoie de lideri înțelepți, maturi și curajoși.
Poporul nostru nu dorește să se alipească sau să se dizolve în interiorul altor state. Știm cum să realizăm principiul autoguvernării naționale și statale, unul sacru pentru noi. Independența noastră, suveranitatea de stat reprezintă niște valori netrecătoare. Nu suntem apendicele altor state și nici o eroare istorică. Suntem capabili să prteluăm tot ce e mai bun de la frații noștri. Însă rolul de ”frate mai mic”, de margine, de fundătură este unul inacceptabil. Iar criza de azi reprezintă doar un prilej extraordinar să ne tratăm de maladiile colective, să ne punem pe picioare, să ne descovoiem spatele și să privim cu alți ochi lumea din jur.

Liberalismul nu este ansamblu de tehnologii pentru distrugerea societății, capabil să funcționeze autonom. El are nevoie de un Golem pentru a-și exercita capacitatea distructivă pe întreg mapamondul, iar acest Golem îl reprezintă atlantismul, cea mai mare forță militară și economică din istoria lumii.
Rolul eurasianismului este de a crea un centru de putere capabil să se opună acestui Golem atlantic prin unirea unor energii și a unor capabilități politice, militare și economice, ce exced puterile oricărei națiuni luate separat, chiar și în cazul unor țări de dimensiuni continentale precum China sau Rusia.
Misiune eurasiatică este deci una supra-națională, însă nu una dizolvantă, ci dimpotrivă păstrătoare a tradiției și a identității colective – naționale. Regionale, familiale și în final a omului.
Iar dacă misiunea liberalismului este de anihilare a societății, a individului ca și creație a lui Dumnezeu, forța care se opune acestui efort are un rol katehonic.
Aceasta este misiunea eurasiatică.

Iar Jean Parvulesco a fost precursorul a ceea ce cunoaștem astăzi. El a participat la această revoluție spirituală și ontologică care se desfășura în fața ochilor noștri. Și astăzi viziunea lui asupra lumii, viziunea lui anti-modernistă, anti-atlantistă, viziunea lui asupra marii Eurasii începe să se înfăptuiască.

În timpul vieții lui Jean Parvulesco credeam că este vorba despre un poet, despre un soi de nebun.

Dar aceasta este soarta, acesta este destinul marilor personalități și a marilor europeni. În timpul vieții lor, aruncăm cu pietre în ei, îi considerăm nebuni. Iar după moarte îi venerăm.

Noi, prietenii lui Jean Parvulesco, l-am venerat încă în timpul vieții lui.

Rolul Statelor Unite, ultima superputere care a rămas în lume, este astăzi central în geopolitica globală. Plecând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un continent marginal, care nu reprezentase până atunci decât o provincie secundară a Lumii Vechi, a Europei, a devenit progresiv un gigant politic şi cultural autonom, până la momentul la care, după al doilea război mondial, Statele Unite s-au propus ca model paradigmatic universal şi pentru statele Europei şi pentru cele ale Asiei. Importanţa Americii a crescut fără oprire, un ansamblu de criterii ideologice, culturale, psihologice şi chiar filosofice asociate Americii, care trec dincolo de influenţa sa propriu-zis economică şi militară, s-au răspândit. S-a manifestat din ce în ce mai mult existenţa unei „Americi mitologice”, a unei „Americi ca concept”, a unei „Americi ca idee a Americii”.

Este necesar un model economic, o alternativă la sistemul financiar capitalist speculativ care există în prezent. Alternativele pot fi observate în „adevăratul capitalism industrial”, în economia islamică, în socialism, în proiectele ecologice şi în sistemele asociate de producţie efectivă. Trebuie să căutăm mecanisme economice complet noi, inclusiv noi forme de energie, de organizare a muncii ş.a.m.d. Într-o lume normală, economia nu va mai semăna cu cea care există în prezent.

Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. „Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.

După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul „Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste („Viaţa literară”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Credinţa”, „Familia”, „Azi”, „Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.

Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.

A treia dimensiune a lui Jean Parvulesco era cea escatologică. El simţea apropierea Sfârşitului Timpului şi era sigur că acest lucru va avea loc acum, şi nu mai târziu. Această mare luptă între Îngeri şi Demoni va fi exprimată printr-un război al continentelor. Iar în ultimul moment al acestui ciclu, toate dimensiunile se vor unifica. De aceea, toate romanele scrise de Jean Parvulesco se desfăşoară pe trei nivele: cel al cerului, motiv pentru care zborul este un element central al scrierilor sale; cel terestru, care exprimă istoria omenirii, iar ultimul este planul subteran, infernal. Cele trei paliere ale operei sale sunt legate şi de cele trei etape ale timpului: trecutul, prezentul şi viitorul.

Astfel, Jean Parvulesco a depăşit cu uşurinţă trecutul, reuşind să ajungă în viitor, ca o cădere din ceruri în Infern şi invers. Acest lucru ne demonstrează personalitatea sa excepţională, ilustrată printr-o identitate secretă. În articolele mele despre Jean Parvulesco am întrebat de fiecare dată cine este, cu adevărat, acesta. Mi se pare o întrebare foarte importantă, pentru că el era, în acelaşi timp, metafizician, filosof, politician, scriitor, om de litere şi de cultură, şi un mare vizionar.

Pentru francezi, a fost foarte greu să îl înţeleagă pe Jean Parvulesco, însă pentru cultura metafizică românească, din care fac parte Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga, este mult mai uşor a-l înţelege, căci Patria sa spirituală este România profundă, în care, în mod paradoxal, pot fi uniţi polii opuşi, punctele cele mai înalte cu cele mai joase.

România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.
Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat.
Profesorul italian Claudio Mutti, în articolul „Mircea Eliade şi unitatea Eurasiei” face referire la „natura eurasiatică a culturii române”. El îl şi citează pe Eliade: “ Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în ultimă instanţă, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei.”.

Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul în lume este sacru.

În traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfânt”, dar în limba noastră cuvântul „sfânt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce în limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.

Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decât religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află în afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.

Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, în care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte în sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire până la groază. Când omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar în societaţile tradiţionale acest lucru se întâmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.

Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu apaţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor geopolitică este una datorată divergenţelor radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.

Românii nu privesc Rusia ca pe un stat inamic. Fiind un proiect anti-rusesc, prezenţa în “Noua Europă” pro-americană ne pune în imposibilitatea de a ne raporta la Rusia într-un mod firesc. Şi nu numai cu Rusia ne pune într-o situaţie dificilă acest proiect geopolitic, ci şi cu ţările “vechii Europe”, care au trecut peste mentalitatea Războiului Rece în privinţa relaţiilor cu Rusia. A vedea în Rusia un inamic în mod aprioric este foarte păgubos pentru noi. Cred ca viziunea Rusiei ca inamic nu este foarte generalizată, dar când este are două cauze: în primul rând bagajul istoric, iar în al doilea rând propagandă anti-rusă la care suntem evident supuşi, fiind în zona de graniţă. Dar cu toate că propaganda anti-rusă a fost foarte agresivă, cred că poporul român nu este atât de anti-rus, pe cât este clasa politică. Trebuie să înţelegem şi noi şi Rusia că s-au schimbat mult condiţiile din secolele trecute. Astăzi este o adevărată agresiune globală împotriva valorilor conservatoare, de care românii sunt organic ataşaţi, iar această agresiune culturală împotriva valorilor tradiţionale este un pericol major, la care este la fel de expusă şi Rusia ca şi România. Tocmai din acest motiv trebuie să lăsăm deoparte vechile conflicte şi să căutăm modalităţi de colaborare. În câteva decenii riscăm să avem o Românie fără români, o Românie fără cultură şi identitate românească. Asta nu priveşte doar România. Este o ameninţare globală, care îi ameninţă în aceeaşi măsură şi pe americani, şi pe francezi, şi pe germani, şi pe ruşi. Dacă conştientizăm această ameninţare la adevărata ei proporţie, diferendele istorice cu nişte vecini ne apar minore. În umbra acestei ameninţări, putem reevalua diferendele noastre cu Rusia, putem porni un proces de reconciliere istorică. Cheia soluţionării conflictului istoric cu Rusia este Basarabia. Dacă reîntregirea ţării va fi făcută cu sprijinul Rusiei, cred că acest lucru va anula anti-rusismul rezultat din propagandă. Cred ca este în interesul Rusiei să aibă în vecinătate o Românie puternica, reîntregită şi prietenoasă. Fiindcă România în mod fundamental nu este ruso-fobă.