Europe

Un gânditor francez angajat împotriva liberalismului

Sub aspect bugetar libertatea statelor este de asemenea extrem de limitată, deoarece datoria publică le blochează capacitatea de a întreprinde măsuri hotărâte, care n-ar fi coordonate cu instituţiile financiare. În sfârşit, în domeniul politicii industriale guvernele nu au alte soluţii decât să atragă corporaţiile trasnaţionale prin intermediul subvenţiilor şi a facilităţilor fiscale… Puterea fiscală a statului nu mai este una suverană, ci contractuală, deoarece se formează în procesul coordonării cu capitalul, care devine din ce în ce mai impertinent şi tot mai puternic în impunerea cerinţelor sale”.

Am făcut această expunere mai extinsă a cărţii respective fiind ghidat în primul rând de dorinţa de a familiariza un număr cât mai mare de cititori cu viziunea autorului. Ea este una extrem de utilă pentru toţi cei care doresc să înţeleagă în profunzime cauzele neîmplinirilor ce macină şi societatea noastră. Înţeleg destul de bine că lumea nu prea are timp să se dedice unor lecturi sistematice, aplecându-se asupra unor tomuri voluminoase.  În orice caz, este clar că acest articol va citit de mult mai mulţi oameni decât numărul de solicitanţi care se vor adresa să le furnizez versiunea electronică a cărţii respective.

Rămân şi de această dată în aşteptarea mesajelor DVS, trimise fie pe adresa electronică  roscaiurieppcd@gmail.com sau pe facebook.  Şi le mulţumesc tuturor celor care au apelat la mine pentru a primi cartea prezentată în articolul precedent.

Săptămâna viitoare sper să reuşesc prezentarea unui alt volum.

Dughin și Ideea Națională a Moldovei

Astăzi nu mai există stanga și dreapta, există doar patrioți cu preferințe ideologice diferite, care au datoria să renunțe la obișnuitele tipare ideologice și propagandistice. Iar orice poilitican care tinde să devină președinte al Moldovei, așa cum menționează pe drept cuvânt Dughin, are șansa să învingă doar dacă se va pătrunde de propria misiune istorică cu totul aparte de factor unificator al societății. Avem nevoie de lideri înțelepți, maturi și curajoși.
Poporul nostru nu dorește să se alipească sau să se dizolve în interiorul altor state. Știm cum să realizăm principiul autoguvernării naționale și statale, unul sacru pentru noi. Independența noastră, suveranitatea de stat reprezintă niște valori netrecătoare. Nu suntem apendicele altor state și nici o eroare istorică. Suntem capabili să prteluăm tot ce e mai bun de la frații noștri. Însă rolul de ”frate mai mic”, de margine, de fundătură este unul inacceptabil. Iar criza de azi reprezintă doar un prilej extraordinar să ne tratăm de maladiile colective, să ne punem pe picioare, să ne descovoiem spatele și să privim cu alți ochi lumea din jur.

De la Atlantic la Pacific: pentru un destin comun al popoarelor Eurasiei

Pentru Moldova nici România, nici Rusia nu sunt nişte „duşmani externi”.
Mai exact, şi Moldova, şi România, şi Rusia au acelaşi duşman extern: imperialismul planetar al atlantismului anglo-saxon.
Iar instinctul autoconservării colective al popoarelor noastre trebuie să se manifeste prin solidaritate în faţa unui pericol comun.
Fiind situată între Orient şi Occident, Moldova şi-a însuşit de-a lungul istoriei trăsături şi elemente din ambele spaţii.
Şi totuşi, în pofida agresiunii totale contra poporului nostru din partea centrelor de influenţă din exterior, Moldova rămâne a fi parte a civilizaţiei orientale, bizantine, continentale şi contemplative.
Înţelegem cu toţii că nici o ţară, chiar dacă este mult mai puternică decât Moldova, nu poate să reziste de una singură în faţa agresiunii generale a totalitarismului liberal.
Dar pentru a fi eficientă, durabilă şi în definitiv victorioasă, rezistenţa noastră nu poate fi doar militară, politică şi economică. Ea trebuie să fie în primul rând una ideologică.
Iar conferinţa noastră este un excelent prilej pentru noi elaborări conceptuale, care să contribuie la cristalizarea unei noi viziuni asupra lumii, a unei strategii ce ar permite solidarizarea şi cooperarea tuturor forţelor anti-Sistem de pe continentul nostru şi din lume.
Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă spun tuturora Doamne ajută!

Proiectul Marii Europe. O schiță geopolitică pentru o lume multipolară în devenire

Ca urmare a declinului și dispariției blocului socialist în Europa de Est la sfârșitul secolului trecut, o nouă viziune geopolitică a lumii bazată pe un nouă abordare a devenit o necesitate. Dar inerția gândirii politice și lipsa de imaginație istorică la elitele politice ale Occidentului victorios a condus la o opțiune simplistă: bazele conceptuale ale democrației occidentale, o societate a economiei de piață și dominația strategică a SUA la scară mondială au devenit singurele soluții la toate sfidările emergente și modelul universal care trebuia acceptat în mod imperativ de către întreaga umanitate.

Un gânditor rus îndrăgostit de cultura română

Primul nivel ține de concepțiile noastre ideale despre noi înșine. Există o Rusie ideală, cerească, eternă. Aceasta ține de identitatea noastră profundă. Este vorba despre ceea ce am dori noi să fim. Este vorba de felul în care ne visăm pe noi înșine. Este Rusia noastră profundă. Ea nu este întotdeauna la suprafață. Dar anume ea ne face pe noi, rușii, să fim ruși. Datorită învățătorilor mei, filosofii care au exercitat o influență enormă asupra mea, cum sunt Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan Petru Culianu (și aș putea să continui la nesfârșit această înșiruire, deoarece anume filosofii români au avut o influență decisivă asupra mea), deci anume datorită acestor filosofi eu știu că există și o Românie celestă și profundă, acea Românie care reprezintă identitatea dumneavoastră eternă. Anume aceasta este România cea sfântă, este acea Românie care îl face pe român să fie anume român. Și iată că la nivelul acestor două instanțe are loc un dialog. Acolo este vorba despre orizonturile culturale, cum spunea Blaga, acolo este vorba despre tradiția lui Zalmoxix, cum spunea Eliade, acolo este vorba despre postbizantinism și despre inițiativa ortodoxă postbizantină, cum spunea Iorga. La un nivel și mai profund este vorba despre apropierea dintre popoarele noastre în timpurile când dumneavoastră erați traci, iar noi eram sciți, la nivelul Turanului, a Eurasiei străvechi. Aici este vorba despre un dialog între Rusia sfântă și România sfântă, între Rusia profundă și România profundă, între Rusia eternă și România eternă. Acesta e un nivel al dialogului, primul nivel.
Dar există și un alt nivel al dialogului, cel de-al doilea, cu totul diferit. Este vorba despre relațiile istorice. În anumite cazuri noi am fost de aceeași parte a baricadelor, iar în alte cazuri – pe baricade diferite. Am comis multe greșeli. Noi, rușii, am făptuit multe nedreptăți față de România. Noi preferam o politică realistă în locul unei politici ideale. Aici este vorba despre un cu totul alt nivel. Aici am acumulat multe pretenții, există multă neînțelegere, multe probleme, care încă nu și-au găsit rezolvarea. Toate aceste aspecte trebuie analizate și discutate. Însă în nici un caz cele două nivele nu trebuie amestecate, puse laolată. Mai mult decât atât, dialogul profund ne va ajuta să dezlegăm anumite neînțelegeri de ordin istoric. Este ca și cum o lumină ar înlătura întunericul, ar alunga umbrele.

Eurasianismul – expresia geopolitică a antiliberalismului

Liberalismul nu este ansamblu de tehnologii pentru distrugerea societății, capabil să funcționeze autonom. El are nevoie de un Golem pentru a-și exercita capacitatea distructivă pe întreg mapamondul, iar acest Golem îl reprezintă atlantismul, cea mai mare forță militară și economică din istoria lumii.
Rolul eurasianismului este de a crea un centru de putere capabil să se opună acestui Golem atlantic prin unirea unor energii și a unor capabilități politice, militare și economice, ce exced puterile oricărei națiuni luate separat, chiar și în cazul unor țări de dimensiuni continentale precum China sau Rusia.
Misiune eurasiatică este deci una supra-națională, însă nu una dizolvantă, ci dimpotrivă păstrătoare a tradiției și a identității colective – naționale. Regionale, familiale și în final a omului.
Iar dacă misiunea liberalismului este de anihilare a societății, a individului ca și creație a lui Dumnezeu, forța care se opune acestui efort are un rol katehonic.
Aceasta este misiunea eurasiatică.

Un gânditor rus îndrăgostit de cultura română

Mai întâi aș dori să îi aduc mulțumiri doamnei Mariana Heroiu, directorul editurii ”Mica Valahie”, pentru apariția acestei cărți, lui Iurie Roșca pentru efortul de a traduce această lucrare, ca și prietenului meu, Constantin Parvulesco, pentru amabilitatea de a participa la această întâlnire. Vă mulțumesc din toată inima dumneavoastră pentru faptul că ați venit. Văd în sală mai mulți prieteni, fețe cunoscute, văd și fețe noi, care sper să-mi devină de asemenea prieteni. Aduc sincere mulțumiri domnului Dan Zamfirescu, o personailtate cunoscută, pentru faptul că a venit să participe la întâlnirea noastră.

Aș vrea să împart luarea mea de cuvânt de azi în două părți. La început aș dori să străui asupra dialogului dintre Rusia și România, după care să expun o viziune asupra lumii de azi așa cum este văzută ea din Rusia, cum o văd eurasianiștii. În primul rând, atunci când este vorba despre dialogul dintre două țări sau două popoare, trebuie să avem în vedere următoarele. Există cel puțin trei nivele la care am putea discuta atunci când este vorba despre un dialog sau un conflict. Primul nivel ține de concepțiile noastre ideale despre noi înșine. Există o Rusie ideală, cerească, eternă. Aceasta ține de identitatea noastră profundă. Este vorba despre ceea ce am dori noi să fim. Este vorba de felul în care ne visăm pe noi înșine. Este Rusia noastră profundă. Ea nu este întotdeauna la suprafață. Dar anume ea ne face pe noi, rușii, să fim ruși. Datorită învățătorilor mei, filosofii care au exercitat o influență enormă asupra mea, cum sunt Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Ioan Petru Culianu (și aș putea să contunui la nesfârșit această înșiruire, deoarece anume filosofii români au avut o influență decisivă asupra mea), deci anume datorită acestor filosofi eu știu că există și o Românie celestă și profundă, acea Românie care reprezintă identitatea dumeavoastră eternă. Anume aceasta este România cea sfântă, este acea Românie care îl face pe român să fie anume român. Și iată că la nivelul acestor două instanțe are loc un dialog.

Lumea Multipolară ca polilocviu intrecivilizațional

Partea finală a acestei lucrări cuprinde o expunere riguroasă a Teoriei Lumii Multipolare, văzută de către autor ca fundament teoretic pentru articularea unei noi concepții asupra viitorului, concep- ție de o necesitate stringentă. Menirea de bază a acesteia constă în respingerea categorică şi ireconciliabilă a hegemoniei globale americane, care ţinteşte desuveranizarea şi vasalizarea tuturor ţărilor, uniformizarea şi masificarea tuturor popoarelor și comunităților prin ştergerea oricărei forme de identitate colectivă. Demontând piesă cu piesă eşafodajul argumentativ al singurului imperiu global existent la ora actuală – SUA, autorul accentuează un aspect care de cele mai multe ori scapă observatorului relaţiilor internaţionale: cu excepţia de rigoare, în ultimele decenii practic fiecare ţară a lumii, indiferent de dimensiunile acesteia, riscă să nu mai fie un subiect al dreptului internaţional, ci un obiect al geopoliticii imperiale americane. În această conjunctură, menţinerea iluziei despre independenţa statelor naţionale devine contraproductivă.

Ideea de Imperiu

În fapt, ideea imperială începe să se dezagrege în Renaștere, odată cu apariția primelor state naționale. Sigur, în 1525, victoria de la Pavia, câștigată de forțele imperiale asupra trupelor lui Francisc I, a părut că inversează cursul lucrurilor. În epocă, evenimenul a fost de altfel considerat ca unul de primă importanță și a provocat în Italia o renaștere a ghibelinismului. Dar, după Carol Quintul, titlul imperial nu ajunge la fiul său Filip și Imperiul se reduce din nou la o afacere locală. Începând cu pacea de la Westfalia (1648), Imperiul este văzut din ce în ce mai puțin ca o demnitate, și din ce în ce mai mult ca o simplă confederație de state teritoriale. Procesul de declin va dura încă două secole și jumătate. La 6 aprilie 1806 Napoleon desăvârșește revoluția distrugând ceea ce mai rămăsese din Imperiu. Francisc al II-lea abandonează titlul de împărat roman german. Sfântul Imperiu își trăise viața.

Ce este greşit în Europa?

Din punct de vedere ideologic, problema este liberalismul impus de anglo-saxoni ca singură ideologie în Europa şi în restul lumii. Liberalismul sprijină doar identitatea individuală şi interzice orice formă de identitate organică colectivă. În acest mod, liberalismul refuză pas cu pas Religia, Naţiunea, Identitatea Sexuală, pentru a construi indivizi eliberaţi de orice formă de holism. Identitatea Sexuală este esenţa problemei, pentru că liberalii insistă că Genul Sexual este o alegere opţională a fiecărui individ (după care urmează Religia sau Naţiunea tot ca opţiuni ale individului). Celălat punct esenţial este imigraţia. Liberalismul refuză să-şi asume identităţile religioase sau culturale ale imigranţilor. Imigranţii nu sunt consideraţi ca purtători ai unor identităţi culturale şi religioase, ci doar ca purtători ai unor identităţi individuale, care contează doar ca număr. Liberalismul distruge identităţile colective. Este logic faptul că liberalismul distruge în acest fel identitatea europeană (prin teoriile toleranţei şi drepturilor omului). Împreună cu distrugerea accelerată a identităţii sexuale, se grăbeşte distrugerea societăţii. Sfârşitul Europei este asigurat, atâta timp cât liberalismul este singura ideologie acceptată.

Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă: Cele trei chipuri ale lui JEAN PARVULESCO

Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. „Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.

După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul „Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste („Viaţa literară”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Credinţa”, „Familia”, „Azi”, „Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.

Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.

Atunci când negustorul îi ia locul aristocratului, apare liberalismul

Secolul XX a fost arena luptei ideologice dintre cele trei teorii politice de bază – liberalismul, comunismul şi naţional-socialismul (fascismul). Naţional-socialismul, care apăruse mai târziu decât alte doctrine, a fost primul care a suferit o înfrângere totală, dar şi modelul sovietic s-a prăbuşit sub presiunea teoriei liberale. De aici reiese că niciuna dintre ideologiile înfrânte nu ne poate servi drept punct de pornire.  Nu are nici un sens să ne întoarcem înapoi şi să revenim la strategiile ce şi-au arătat impotenţa. Orice încercare de a reforma sau completa ceva vor conduce spre un rezultat nul. Cea de-a Patra teorie politică, fondatorul căreia este Alecsadr Dughin, apare ca urmare a ieşirii dincolo de limitele celor trei doctrine politice amintite aici. Acolo unde matricea liberală continuă să domine, dimensiunea politică propriu-zisă dispare. Ea este înlocuită de către sfera economică, unde nu există prieteni şi duşmani, ci doar concurenţi şi oponenţi. Iar acolo unde dispar noţiunile de „prieten-duşman”, care definesc însuşi Politicul, se produce nivelarea dimensiunii existenţiale a politicii. De fapt, liberalismul conduce spre neutralizarea şi depolitizarea învăţământului, economiei, precum şi a altor domenii. Această doctrină a pervertit în mod sistematic toate reprezentările şi modelele politice din trecut.. Suntem nevoiţi să avem de a face cu substituirea sensurilor. Nietzsche remarca pe bună dreptate: „Instituţiile liberale încetează imediat să mai fie liberale chiar din clipa când acestea sunt ocupate: după care nu există duşmani mai răi şi mai radicali ai libertăţii decât instituţiile liberale. Se ştie până unde ajung acestea: ele plasează mine sub voinţa de putere, ele reprezintă nivelarea ridicată la rang de morală a munţilor şi a văilor, ele fac din om o fiinţă mică, fricoasă şi desfrânată, - ele reprezintă de fiece dată triumful spiritului de turmă”. Toţi cei care se află până în prezent sub stăpânirea unei orbiri politice, se încăpăţânează să vadă în liberalism calea spre libertate. Dar drumul respectiv le va fi semănat cu crâncene dezamăgiri.

Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă: Cele trei chipuri ale lui JEAN PARVULESCO

A treia dimensiune a lui Jean Parvulesco era cea escatologică. El simţea apropierea Sfârşitului Timpului şi era sigur că acest lucru va avea loc acum, şi nu mai târziu. Această mare luptă între Îngeri şi Demoni va fi exprimată printr-un război al continentelor. Iar în ultimul moment al acestui ciclu, toate dimensiunile se vor unifica. De aceea, toate romanele scrise de Jean Parvulesco se desfăşoară pe trei nivele: cel al cerului, motiv pentru care zborul este un element central al scrierilor sale; cel terestru, care exprimă istoria omenirii, iar ultimul este planul subteran, infernal. Cele trei paliere ale operei sale sunt legate şi de cele trei etape ale timpului: trecutul, prezentul şi viitorul.

Astfel, Jean Parvulesco a depăşit cu uşurinţă trecutul, reuşind să ajungă în viitor, ca o cădere din ceruri în Infern şi invers. Acest lucru ne demonstrează personalitatea sa excepţională, ilustrată printr-o identitate secretă. În articolele mele despre Jean Parvulesco am întrebat de fiecare dată cine este, cu adevărat, acesta. Mi se pare o întrebare foarte importantă, pentru că el era, în acelaşi timp, metafizician, filosof, politician, scriitor, om de litere şi de cultură, şi un mare vizionar.

Pentru francezi, a fost foarte greu să îl înţeleagă pe Jean Parvulesco, însă pentru cultura metafizică românească, din care fac parte Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga, este mult mai uşor a-l înţelege, căci Patria sa spirituală este România profundă, în care, în mod paradoxal, pot fi uniţi polii opuşi, punctele cele mai înalte cu cele mai joase.

GEOPOLITICA ROMÂNIEI

România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.
Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat.
Profesorul italian Claudio Mutti, în articolul „Mircea Eliade şi unitatea Eurasiei” face referire la „natura eurasiatică a culturii române”. El îl şi citează pe Eliade: “ Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în ultimă instanţă, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei.”.

Geopolitică, geografie sacră, geofilosofie

După o definiţie generală, care încearcă să le sintetizeze pe cele date de diferiţi oameni de stiinţă, geopolitica poate fi considerată drept „studiul relaţiilor internaţionale din perspectivă spaţială şi geografică, unde este luată în considerare influenţa factorilor geografici asupra politicii externe a statelor şi rivalităţile de putere asupra teritoriilor aflate între două sau mai multe state, sau între diverse grupuri politice şi mişcări armate”.

Oricât de mare ar fi rolul atribuit factorilor geografici, rămâne totuşi raportul dintre geopolitică şi doctrina statului aşa încât apare spontan o întrebare care până acum nu pare să fi angajat reflecţia cercetătorilor. Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care „toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”? Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o deviere secularizată a conceptelor teologice legate de „geografia sacră”?

O NOUĂ TEROIE POLITCĂ ÎN DEZBATERE PUBLICĂ

Moderatorul dezbaterii, Iurie Roşca, cel care a tradus lucrarea filozofului rus, a menţionat în debutul dezbaterii importanţa creării unui puternic curent de opinie, axat pe apelul la tradiţie şi la valorile spirituale, care ar umple vacuumul intelectual ce se resimte în spaţiul public în abordările vizînd conceptele politice.

Vorbitori, care şi-au expus punctele de vedere asupra subiectelor de o actualitate stringentă, abordate în volumul respectiv, au venit cu contribuţii valoroase la  tema discutată. Chestiunea fundamentală, asupra căreia s-au axat expunerile acestora, ţine de modul cum răspund societăţile moderne noii situaţii istorice în condiţiile în care liberalismul a devenit teoria politică dominantă practic pretutindeni. Printre vorbitori s-au remarcat Nicolai Ţveatkov, profesor de ştiinţe politice la USM, Aurelian Lavric, profesor de relaţii internaţionale, Victor Stepaniuc, decan al Facultăţii relaţii internaţionale şi ştiinţe politice a Institutului de relaţii internaţionale, Angela Colaţchi, politolog, scriitorii şi publiciştii Boris Marian şi Mihail Lupaşco.

A Patra Teorie Politică la Chişinău

Până în prezent, în limba română a apărut doar un singur volum, la Bucureşti, acum câţiva ani, „Bazele geopoliticii”. Pe parcursul ultimelor luni, ziarul nostru a publicat fragmente din lucrarea apărută acum sub formă de carte, în traducerea lui Iurie Roşca.

La evenimentul de lansare a participat personal autorul volumului, care deja a fost editat în mai multe ţări ale lumii. Amintim că pentru prima dată, profesorul Aleksandr Dughin s-a aflat la Chişinău la 17 iunie 2013, la invitaţia Universităţii Populare, prilej cu care Iurie Roşca a şi anunţat de înţelegerea atinsă cu autorul cărţii despre traducerea volumului respectiv.

Principiul ”Imperiului” la Carl Schmitt şi a Patra teorie politică

Schmitt se vedea pe el însuşi ca pe un observator al Imperiului european şi gândea lumea anume în optica Reich-ului european. La rândul lor, eurasianiştii au elaborat bazele unei viziuni similare asupra lumii, doar că priveau lumea din Rusia. Modelul japonez de reorganizare a Oceanului Pacific într-un „spaţiu mare” a fost întrerupt prin înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, astăzi China fiind cea care încearcă să joace un rol de lider în acest proces. Rusia a pierdut recent un segment enorm al „spaţiului său mare”, dar se îndreaptă treptat spre direcţia eurasiatică (ceea ce presupune un nou val de iniţiative integraţioniste).

Dacă cele trei potenţiale „spaţii mari” (european, eurasiatic şi asiatic) urmează să se lărgească pentru a devenii „imperii”, „Reich”-uri, atunci spaţiul atlantist, care astăzi pretinde la universalism şi globalism, va fi nevoit să se reducă. Pentru ca SUA să revină la versiunea iniţială a „doctrinei Monroe”, ca să redevină „spaţiu mare” şi „imperiu”, influenţa lor trebuie redusă în mod substanţial.

 

Liberalismul şi metamorfozele lui

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

A PATRA TEORIE POLITICĂ: A FI SAU A NU FI?

Astăzi în lume se creează impresia că politica s-a terminat, în orice caz aceea pe care am cunoscut-o. Liberalismul s-a luptat cu îndârjire cu duşmanii săi politici, care propuneau reţete de alternativă – cu conservatorismul, monarhismul, tradiţionalismul, fascismul, socialismul, comunismul – şi, în sfârşit, la finele sec. XX, i-a învins pe toţi. Ar fi fost logic de presupus că politica va deveni liberală, iar toţi oponenţii ei, pomenindu-se la periferie, vor începe să reevalueze strategiile şi să formeze un front nou: periferia contra centrului (Alain de Benoist). Dar la începutul sec. XXI totul s-a desfăşurat după alt scenariu.

Liberalismul, care a insistat în permanenţă asupra limitării Politicului, după ce a obţinut victoria, a decis să anuleze în genere politica. E posibil, pentru a nu admite formarea unei alternative politice şi a-şi transforma dominaţia în una eternă sau dată fiind epuizarea agendei politice în virtutea absenţei duşmanilor, care, după Carl Schmitt, sunt necesari pentru constituirea corespunzătoare a unei poziţii politice. În orice caz, liberalismul a condus lucrurile în direcţia care pune capăt politicului. Concomitent, el însuşi s-a schimbat, trecând de la nivelul ideilor, a programelor şi declaraţiilor politice la nivelul lucrurilor, intrând în corpul realităţii sociale, care a devenit liberală, dar nu dintr-o perspectivă politică, ci de o manieră cotidiană, „firească”.

Gândirea conservatoare ca temelie a celei de-a Patra teorii politice sau

Lucrarea cunoscutului gânditor rus, profesorul Alecsandr Dughin „A Patra teorie politică” trebuia să vadă lumina tiparului şi în Moldova. Actualitatea ei cu totul aparte se resimte tocmai pentru faptul că în politologie, în analiza politică sau în comentariile cotidiene urmărim de cele mai multe ori construcţii intelectuale învechite, pe care le-am moştenit din secolele XIX şi XX.  Sacralizarea comunismului, obligatorie în perioada sovietică, a fost substituită cu divinizarea liberalismului. O abordare critică coerentă şi profundă a liberalismului practic lipseşte. În învăţământ venerarea marxismului e înlocuită cu occidentomania. Ştiinţele socio-umane au respins „întunecatul trecut sovietic”, recunoscându-l ca pe unul greşit, şi au descoperit subit „singura cale istorică dreaptă” – cea prooccidentală. La ora actuală toate lucrările de doctorat şi compunerile elevilor deja nu-i mai citează pe Marx şi Lenin, ci pe adversarii lor ideologici din tabăra liberalilor. În plus, osanalele aduse democraţiei şi drepturilor omului sunt indispensabile. Atitudinea faţă de integrarea europeană şi faţă de tot ce e legat de Occident a devenit un sentiment aproape religios. Cei „de dreapta” îi numesc în batjocură pe comunişti „bolşevici”, iar cei „de stânga” îi înfierează pe cei „de dreapta” cu eticheta predilectă „fascişti”. Liberalii şi comuniştii se luptă de zor unii cu alţii, fără să priceapă esenţa clişeelor ideologice de care le folosesc. O serie de „dogme ştiinţifice” din perioada sovietică s-a înscris în mod organic în noul sistem de învăţământ post-sovietic. La fel ca pe vremea sovieticilor, istoria din nou pare a fi una fără alternativă, iar triumful globalismului – inevitabil. Secularismul, darwinismul social, scientismul, istoricismul, progresismul, credinţa în timpul linear şi alte elemente ale marxismului au alunecat pe o pantă dulce în liberalism. Foştii lectori de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific s-au reprofilat peste noapte în politologi prooccidentali.

Dughin la Chişinău sau Reabilitarea discursului tradiţionalist

Prezenţa lui Dughin la Chişinău, în vizită privată la invitaţia unei modeste iniţiative academice numită Universitatea Populară, pe care am pus-o pe picioare relativ recent, este şi o recunoaştere internaţională a efortului nostru de readucere în circuitul public a valorilor creştine, tradiţionale şi conservatore. În timp ce Moldova e dominată de două paradigme depăşite, comunistă şi liberală, iar dezbaterea publică se reduce la exaltarea virtuţilor unei Europe aflate într-un proces vertiginos de dezagregare spirituală, instituţională şi economică,  iar pe de altă parte, la cultivarea unor nostalgii după defuncta URSS, cei care pricep că ambele proiecte sunt moarte în egală măsură pot fi număraţi pe degete. E adevărat, URSS îşi are actul de deces eliberat încă acum două decenii, iar UE este doar în aşteptarea lui. Dar, privite dintr-o perspectivă istorică mai largă, cele două versiuni ale omului prometeic, ale determinismului economic, ale ideologiilor ridicate la rang de religie sunt condamnate în egală măsură la dispariţie. Între trecutul sovietic şi viitorul european, cei care au un sistem de referinţă profund spiritual şi au vocaţia să desluşească sensul istoriei aleg o altă cale. Este calea revenirii la Tradiţie, la originile noastre creştine, la interpretarea spirituală a acestor deviaţii care ne împing în zone devastatoare pentru societăţile noastre. Experimentul comunist a eşuat mai repede decât cel liberal. Unul dintre motivele de bază ale acestui eşec rezidă în utilizarea terorii, a constrângerilor ideologice şi a lipsurilor materiale. Proiectul simetric şi complementar comunismului, liberalismul, acţionează mai subtil, prin seducţie, prin înlăturarea oricăror limite, prin dulcea otravă a consumismului şi prin sacralizarea banilor.

Inleiding tot de idee Marc. Eemans

Toen ik aanvaardde een essay te wijden aan het werk en het denken van de schilder, dichter en kunsthistoricus Marc. Eemans, heb ik me afgevraagd of het in mijn geval geoorloofd was te spreken van een zekere continuïteit in zijn geestelijke ontwikkeling. Langzaam maar zeker kwamen elementen en argumenten aan het licht om mijn overtuiging te staven dat die vraag positief macht beantwoord worden. Aldus is deze geschiedenis van de intellectuele en creatieve levensweg van Marc. Eemans ontstaan. Daarbij werd de klemtoon vooral op zijn denken en op zijn poëtisch oeuvre gelegd, vermits het illustratiemateriaal dat deze uitgave verrijkt, als een soort picturaal complement van mijn stelling kan beschouwd worden. Overigens bleven om voor de hand liggende redenen, biografische en andere gegevens buiten beschouwing.

Hopelijk vergeeft de lezer het me dat ik met hem wegen ga verkennen, die men normaliter in essays van het onderhavige genre links laat liggen. Maar op de eerste plaats is het zo dat ik geen kunsthistoricus ben en het derhalve als een punt van elementaire intellectuele eerlijkheid beschouw me onbevoegd te verklaren om een verantwoord waardeoordeel over het schilderkunstig werk van Marc. Eemans uit te spreken. En voorts is er het oude adagium « de gustibus et coloribus non disputandum », dat in de loop der tijden zijn geldigheid heeft behouden. Waarom de lezer dan ook willen beïnvloeden met een onvermijdelijk subjectieve analyse van de boodschap die de schilderijen van Marc. Eemans brengen?

GEOPOLITICA NAŢIONAL-COMUNISMULUI ROMÂN

Nicolae Ceaușescu la Congresul al XIV-lea al PCR

Prezentăm în continuare textul discursului rostit de directorul revistei “Eurasia”, Claudio Mutti, în cadrul conferinţei “Sfârşitul lui Ceauşescu şi căderea Republicii Socialiste România” (Brescia, 15 Septembrie 2012).

La renumita conferinţă din 25 ianuarie 1904, geopoliticianul britanic, domnul Halford Mackinder, a menţionat în faţa ascultătorilor săi importanţa fundamentală a marelui spaţiu situat în centrul continentului eurasiatic, pe care dumnealui l-a numit Heartland (“regiunea-inimă”, adică “teritoriu central”) şi l-a definit “axa geografică al istoriei”.

Într-un studiu ulterior din 1919, Democratic Ideals and Reality, Mackinder dezvolta argumentul şi afirma textual : “Cine conduce Europa de Est, domină Teritoriul Central. Cine conduce Teritoriul Central, domină World Island (“insula mondială”, expresie originală cu care Mackinder desemna Continentul Antic: Eurasia şi Africa). Cine conduce World Island domină lumea”.

În timpul războiului rece, mulţi analişti au raportat această celebră frază la importanţa pe care o avea Europa de Est în confruntarea bipolară dintre SUA şi URSS. Astfel, România era considerată parte integrantă a acelui spaţiu ce se afla în centrul luptei pentru puterea mondială.

După 1989, România, împreună cu alte ţări est-europene, a aderat la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO in engleză). Trei din aceste ţări, oficial “atlantice” (Albania, Croaţia şi Slovenia), sunt în realitate ţări mediteraneene, cum e şi, de fapt, Italia - ţară “atlantică” mai veche; patru (Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania) sunt spălate de Marea Baltică; alte două (Bulgaria şi România) sunt situate la Marea Neagră; în fine, mai sunt trei care nu numai că nu au ieşire la Oceanul Atlantic, dar nu au nici o ieşire spre nici măcar o mare: Cehia, Slovacia şi Ungaria.

Atribuirea României statutului de “ţară atlantică” echivalează cu falsificarea identităţii geografice a acestei ţări şi negarea funcţiunii ei naturale, reducând-o la rolul de avanpost al Occidentului atlantic în apropierea Rusiei.

Interviu cu Călin MIHĂESCU, editor şi iniţiator al Mişcării Eurasia în România

 

Românii nu privesc Rusia ca pe un stat inamic. Fiind un proiect anti-rusesc, prezenţa în “Noua Europă” pro-americană ne pune în imposibilitatea de a ne raporta la Rusia într-un mod firesc. Şi nu numai cu Rusia ne pune într-o situaţie dificilă acest proiect geopolitic, ci şi cu ţările “vechii Europe”, care au trecut peste mentalitatea Războiului Rece în privinţa relaţiilor cu Rusia. A vedea în Rusia un inamic în mod aprioric este foarte păgubos pentru noi. Cred ca viziunea Rusiei ca inamic nu este foarte generalizată, dar când este are două cauze: în primul rând bagajul istoric, iar în al doilea rând propagandă anti-rusă la care suntem evident supuşi, fiind în zona de graniţă. Dar cu toate că propaganda anti-rusă a fost foarte agresivă, cred că poporul român nu este atât de anti-rus, pe cât este clasa politică. Trebuie să înţelegem şi noi şi Rusia că s-au schimbat mult condiţiile din secolele trecute. Astăzi este o adevărată agresiune globală împotriva valorilor conservatoare, de care românii sunt organic ataşaţi, iar această agresiune culturală împotriva valorilor tradiţionale este un pericol major, la care este la fel de expusă şi Rusia ca şi România. Tocmai din acest motiv trebuie să lăsăm deoparte vechile conflicte şi să căutăm modalităţi de colaborare. În câteva decenii riscăm să avem o Românie fără români, o Românie fără cultură şi identitate românească. Asta nu priveşte doar România. Este o ameninţare globală, care îi ameninţă în aceeaşi măsură şi pe americani, şi pe francezi, şi pe germani, şi pe ruşi. Dacă conştientizăm această ameninţare la adevărata ei proporţie, diferendele istorice cu nişte vecini ne apar minore. În umbra acestei ameninţări, putem reevalua diferendele noastre cu Rusia, putem porni un proces de reconciliere istorică. Cheia soluţionării conflictului istoric cu Rusia este Basarabia. Dacă reîntregirea ţării va fi făcută cu sprijinul Rusiei, cred că acest lucru va anula anti-rusismul rezultat din propagandă. Cred ca este în interesul Rusiei să aibă în vecinătate o Românie puternica, reîntregită şi prietenoasă. Fiindcă România în mod fundamental nu este ruso-fobă.