Pământul verde – America

Rolul Statelor Unite, ultima superputere care a rămas în lume, este astăzi central în geopolitica globală. Plecând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un continent marginal, care nu reprezentase până atunci decât o provincie secundară a Lumii Vechi, a Europei, a devenit progresiv un gigant politic şi cultural autonom, până la momentul la care, după al doilea război mondial, Statele Unite s-au propus ca model paradigmatic universal şi pentru statele Europei şi pentru cele ale Asiei. Importanţa Americii a crescut fără oprire, un ansamblu de criterii ideologice, culturale, psihologice şi chiar filosofice asociate Americii, care trec dincolo de influenţa sa propriu-zis economică şi militară, s-au răspândit. S-a manifestat din ce în ce mai mult existenţa unei „Americi mitologice”, a unei „Americi ca concept”, a unei „Americi ca idee a Americii”.

Imaginea unei lumi normale

Este necesar un model economic, o alternativă la sistemul financiar capitalist speculativ care există în prezent. Alternativele pot fi observate în „adevăratul capitalism industrial”, în economia islamică, în socialism, în proiectele ecologice şi în sistemele asociate de producţie efectivă. Trebuie să căutăm mecanisme economice complet noi, inclusiv noi forme de energie, de organizare a muncii ş.a.m.d. Într-o lume normală, economia nu va mai semăna cu cea care există în prezent.

Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică

Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în Occident. Este deocamdată sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean: Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.

Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict. Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice. Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum câţiva ani.

Prin urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui astfel de război şi nu războiul-însuşi (real sau virtual).

Ce este greşit în Europa?

Din punct de vedere ideologic, problema este liberalismul impus de anglo-saxoni ca singură ideologie în Europa şi în restul lumii. Liberalismul sprijină doar identitatea individuală şi interzice orice formă de identitate organică colectivă. În acest mod, liberalismul refuză pas cu pas Religia, Naţiunea, Identitatea Sexuală, pentru a construi indivizi eliberaţi de orice formă de holism. Identitatea Sexuală este esenţa problemei, pentru că liberalii insistă că Genul Sexual este o alegere opţională a fiecărui individ (după care urmează Religia sau Naţiunea tot ca opţiuni ale individului). Celălat punct esenţial este imigraţia. Liberalismul refuză să-şi asume identităţile religioase sau culturale ale imigranţilor. Imigranţii nu sunt consideraţi ca purtători ai unor identităţi culturale şi religioase, ci doar ca purtători ai unor identităţi individuale, care contează doar ca număr. Liberalismul distruge identităţile colective. Este logic faptul că liberalismul distruge în acest fel identitatea europeană (prin teoriile toleranţei şi drepturilor omului). Împreună cu distrugerea accelerată a identităţii sexuale, se grăbeşte distrugerea societăţii. Sfârşitul Europei este asigurat, atâta timp cât liberalismul este singura ideologie acceptată.

Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă: Cele trei chipuri ale lui JEAN PARVULESCO

Vasile Lovinescu se naşte pe 17 (30) decembrie 1905 la Fălticeni, în nordul Moldovei. „Tata, om de carte, călător impenitent, care simţea Europa ca o singură ţară” (2), se trage dintr-o familie făcută ilustră de magistraţi şi ofiţeri, ca şi de intelectuali renumiţi, precum criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943); iar mama îşi are originea într-o ramură aristocratică transilvană. Unul dintre cei doi fraţi ai lui Vasile, Horia Lovinescu (1917-1983), a devenit celebru ca dramaturg; o verişoară, Monica Lovinescu (1923-2008), a fost jurnalistă şi critic literar la Paris.

După războiul european, adolescentul Vasile se mută cu părinţii la Bucureşti, unde îşi continuă studiile secundare la Liceul „Sfântul Sava”. Odată terminată Facultatea de Drept (în 1929), profesează avocatura, îndeplinind funcţia de avocat al municipiului Bucureşti şi, din 1942, de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa. Publică în diferite reviste („Viaţa literară”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Credinţa”, „Familia”, „Azi”, „Vremea” etc.), arătând interes pentru folclorul românesc şi tradiţiile orientale.

Aflând, în 1932, de cartea lui René Guénon Le Roi du Monde (Regele lumii), începe cu autorul ei o corespondenţă epistolară care va dura din 1934 până la începutul anului 1940.

Atunci când negustorul îi ia locul aristocratului, apare liberalismul

Secolul XX a fost arena luptei ideologice dintre cele trei teorii politice de bază – liberalismul, comunismul şi naţional-socialismul (fascismul). Naţional-socialismul, care apăruse mai târziu decât alte doctrine, a fost primul care a suferit o înfrângere totală, dar şi modelul sovietic s-a prăbuşit sub presiunea teoriei liberale. De aici reiese că niciuna dintre ideologiile înfrânte nu ne poate servi drept punct de pornire.  Nu are nici un sens să ne întoarcem înapoi şi să revenim la strategiile ce şi-au arătat impotenţa. Orice încercare de a reforma sau completa ceva vor conduce spre un rezultat nul. Cea de-a Patra teorie politică, fondatorul căreia este Alecsadr Dughin, apare ca urmare a ieşirii dincolo de limitele celor trei doctrine politice amintite aici. Acolo unde matricea liberală continuă să domine, dimensiunea politică propriu-zisă dispare. Ea este înlocuită de către sfera economică, unde nu există prieteni şi duşmani, ci doar concurenţi şi oponenţi. Iar acolo unde dispar noţiunile de „prieten-duşman”, care definesc însuşi Politicul, se produce nivelarea dimensiunii existenţiale a politicii. De fapt, liberalismul conduce spre neutralizarea şi depolitizarea învăţământului, economiei, precum şi a altor domenii. Această doctrină a pervertit în mod sistematic toate reprezentările şi modelele politice din trecut.. Suntem nevoiţi să avem de a face cu substituirea sensurilor. Nietzsche remarca pe bună dreptate: „Instituţiile liberale încetează imediat să mai fie liberale chiar din clipa când acestea sunt ocupate: după care nu există duşmani mai răi şi mai radicali ai libertăţii decât instituţiile liberale. Se ştie până unde ajung acestea: ele plasează mine sub voinţa de putere, ele reprezintă nivelarea ridicată la rang de morală a munţilor şi a văilor, ele fac din om o fiinţă mică, fricoasă şi desfrânată, - ele reprezintă de fiece dată triumful spiritului de turmă”. Toţi cei care se află până în prezent sub stăpânirea unei orbiri politice, se încăpăţânează să vadă în liberalism calea spre libertate. Dar drumul respectiv le va fi semănat cu crâncene dezamăgiri.

Jean Parvulesco. Întoarcerea acasă: Cele trei chipuri ale lui JEAN PARVULESCO

A treia dimensiune a lui Jean Parvulesco era cea escatologică. El simţea apropierea Sfârşitului Timpului şi era sigur că acest lucru va avea loc acum, şi nu mai târziu. Această mare luptă între Îngeri şi Demoni va fi exprimată printr-un război al continentelor. Iar în ultimul moment al acestui ciclu, toate dimensiunile se vor unifica. De aceea, toate romanele scrise de Jean Parvulesco se desfăşoară pe trei nivele: cel al cerului, motiv pentru care zborul este un element central al scrierilor sale; cel terestru, care exprimă istoria omenirii, iar ultimul este planul subteran, infernal. Cele trei paliere ale operei sale sunt legate şi de cele trei etape ale timpului: trecutul, prezentul şi viitorul.

Astfel, Jean Parvulesco a depăşit cu uşurinţă trecutul, reuşind să ajungă în viitor, ca o cădere din ceruri în Infern şi invers. Acest lucru ne demonstrează personalitatea sa excepţională, ilustrată printr-o identitate secretă. În articolele mele despre Jean Parvulesco am întrebat de fiecare dată cine este, cu adevărat, acesta. Mi se pare o întrebare foarte importantă, pentru că el era, în acelaşi timp, metafizician, filosof, politician, scriitor, om de litere şi de cultură, şi un mare vizionar.

Pentru francezi, a fost foarte greu să îl înţeleagă pe Jean Parvulesco, însă pentru cultura metafizică românească, din care fac parte Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga, este mult mai uşor a-l înţelege, căci Patria sa spirituală este România profundă, în care, în mod paradoxal, pot fi uniţi polii opuşi, punctele cele mai înalte cu cele mai joase.

GEOPOLITICA ROMÂNIEI

România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.
Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat.
Profesorul italian Claudio Mutti, în articolul „Mircea Eliade şi unitatea Eurasiei” face referire la „natura eurasiatică a culturii române”. El îl şi citează pe Eliade: “ Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limba latină şi prin moştenirea romană în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sîrbo-croat, în ultimă instanţă, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei.”.

Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică

Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în Occident. Este deocamdată sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean: Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.

Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict. Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice. Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum câţiva ani.

Prin urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui astfel de război şi nu războiul-însuşi (real sau virtual).

Geopolitică, geografie sacră, geofilosofie

După o definiţie generală, care încearcă să le sintetizeze pe cele date de diferiţi oameni de stiinţă, geopolitica poate fi considerată drept „studiul relaţiilor internaţionale din perspectivă spaţială şi geografică, unde este luată în considerare influenţa factorilor geografici asupra politicii externe a statelor şi rivalităţile de putere asupra teritoriilor aflate între două sau mai multe state, sau între diverse grupuri politice şi mişcări armate”.

Oricât de mare ar fi rolul atribuit factorilor geografici, rămâne totuşi raportul dintre geopolitică şi doctrina statului aşa încât apare spontan o întrebare care până acum nu pare să fi angajat reflecţia cercetătorilor. Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care „toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”? Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o deviere secularizată a conceptelor teologice legate de „geografia sacră”?

O NOUĂ TEROIE POLITCĂ ÎN DEZBATERE PUBLICĂ

Moderatorul dezbaterii, Iurie Roşca, cel care a tradus lucrarea filozofului rus, a menţionat în debutul dezbaterii importanţa creării unui puternic curent de opinie, axat pe apelul la tradiţie şi la valorile spirituale, care ar umple vacuumul intelectual ce se resimte în spaţiul public în abordările vizînd conceptele politice.

Vorbitori, care şi-au expus punctele de vedere asupra subiectelor de o actualitate stringentă, abordate în volumul respectiv, au venit cu contribuţii valoroase la  tema discutată. Chestiunea fundamentală, asupra căreia s-au axat expunerile acestora, ţine de modul cum răspund societăţile moderne noii situaţii istorice în condiţiile în care liberalismul a devenit teoria politică dominantă practic pretutindeni. Printre vorbitori s-au remarcat Nicolai Ţveatkov, profesor de ştiinţe politice la USM, Aurelian Lavric, profesor de relaţii internaţionale, Victor Stepaniuc, decan al Facultăţii relaţii internaţionale şi ştiinţe politice a Institutului de relaţii internaţionale, Angela Colaţchi, politolog, scriitorii şi publiciştii Boris Marian şi Mihail Lupaşco.

A Patra Teorie Politică la Chişinău

Până în prezent, în limba română a apărut doar un singur volum, la Bucureşti, acum câţiva ani, „Bazele geopoliticii”. Pe parcursul ultimelor luni, ziarul nostru a publicat fragmente din lucrarea apărută acum sub formă de carte, în traducerea lui Iurie Roşca.

La evenimentul de lansare a participat personal autorul volumului, care deja a fost editat în mai multe ţări ale lumii. Amintim că pentru prima dată, profesorul Aleksandr Dughin s-a aflat la Chişinău la 17 iunie 2013, la invitaţia Universităţii Populare, prilej cu care Iurie Roşca a şi anunţat de înţelegerea atinsă cu autorul cărţii despre traducerea volumului respectiv.

Proiectul ”Imperiul”

O altă prejudecată comună este cea despre imperiu ca fenomen extrem de arhaic, depăşit de civilizaţia contemporană încă în pragul Timpurilor moderne. Şi această opinie este departe de adevăr. Dimpotrivă, atât imperiile antice, cât şi cele moderne, reprezintă o formă de organizare politică ce depăşeşte din punctul de vedere al parametrilor tehnologici, ideologici, sociali, administrativi şi economici societăţile preexistente.

Ele, de regulă, însemnau modernizarea popoarelor, societăţilor şi statelor care erau incluse în graniţele imperiului. Acestea instituiau în spaţii enorme un mod comun de organizare socială şi juridică, unificau şi deschideau comunităţi etnice spre un dialog cu celelalte, contribuiau la dezvoltarea tehnică, facilitau comerţul şi alte forme de schimb cultural, creau premise pentru dezvoltarea societăţii civile.

Occidentul şi provocările lui

În anii nouăzeci se derula încă un proces interesant, care ţine de conţinutul noţiunii „modernizare”. Modernizarea, care se realiza cu viteze diferite şi cu un nivel calitativ diferit, într-un fel sau altul, de la începutul Epocii noi în întreaga lume, în Europa occidentală s-a apropiat către finele sec. XX de sfârşitul său logic. Era şi firesc să se întâmple aşa ceva anume în Occident: cine a început mai devreme şi din motive naturale modernizarea societăţii tradiţionale, acela a şi ajuns primul la finiş. Iată de ce, depăşind atât inerţia rezistenţei structurilor conservatoare, cât şi concurenţa din partea alter-modernizării socialiste (la o anume etapă, destul de eficientă), Modernitatea în forma ei liberal-capitalistă şi-a încheiat realizarea propriului program către perioadă indicată: rezistenţa directă a ideologiilor de alternativă a fost înfrântă, iar depăşirea rezistenţei pasive din partea periferiei mondiale devenea o chestiune de ordin tehnic. Iar acolo unde aceasta se mai păstra, ea putea fi asemuită unei ”reacţii inerţiale a mediului obiectiv”, nu unei strategii concurenţiale. Lupta împotriva societăţii tradiţionale şi împotriva tentativelor ei de a apărea în alte straie (alter-modernizare, socialism) s-a încheiat cu victoria liberalismului. Modernizarea a atins în Occident limita sa internă, ajungând până în adâncurile culturii occidentale.

Principiul ”Imperiului” la Carl Schmitt şi a Patra teorie politică

Schmitt se vedea pe el însuşi ca pe un observator al Imperiului european şi gândea lumea anume în optica Reich-ului european. La rândul lor, eurasianiştii au elaborat bazele unei viziuni similare asupra lumii, doar că priveau lumea din Rusia. Modelul japonez de reorganizare a Oceanului Pacific într-un „spaţiu mare” a fost întrerupt prin înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, astăzi China fiind cea care încearcă să joace un rol de lider în acest proces. Rusia a pierdut recent un segment enorm al „spaţiului său mare”, dar se îndreaptă treptat spre direcţia eurasiatică (ceea ce presupune un nou val de iniţiative integraţioniste).

Dacă cele trei potenţiale „spaţii mari” (european, eurasiatic şi asiatic) urmează să se lărgească pentru a devenii „imperii”, „Reich”-uri, atunci spaţiul atlantist, care astăzi pretinde la universalism şi globalism, va fi nevoit să se reducă. Pentru ca SUA să revină la versiunea iniţială a „doctrinei Monroe”, ca să redevină „spaţiu mare” şi „imperiu”, influenţa lor trebuie redusă în mod substanţial.

 

”Civilizaţia” în calitate de concept ideologic

Termenul ”civilizaţie” a căpătat o largă circulaţie în epoca dezvoltării vertiginoase a teoriei progresului. Această teorie decurge din două paradigme de bază ale Modernităţii: caracterul progresiv şi unidirecţional de dezvoltare a umanităţii (dinspre minus spre plus) şi universalitatea omului ca fenomen. În acest context, ”civilizaţia”, potrivit americanului L. H. Morgan1, determină stadiul în care intră ”umanitatea” (în sec. XIX toată lumea fără excepţie credea de o manieră non-critică în existenţa evidentă a conceptului de ”umanitate”), după stadiul de ”barbarie”, care, la rândul ei, este înlocuită de stadiul ”stării de sălbăticie”. O asemenea interpretare a civilizaţiei a fost acceptată cu uşurinţă de către marxişti, înscriind-o în teoria succesiunii formaţiunilor economice. Potrivit lui Morgan, Taylor şi Engels2, ”starea de sălbăticie” caracterizează triburile care practică culesul şi formele primitive de vânătoare. ”Barbaria” se referă la societăţile fără scris, care practică cele mai simple forme ale agriculturii şi creşterii de animale, fără o diviziune clară a muncii şi fără instituţii social-politice dezvoltate. ”Civilizaţia” desemnează stadiul apariţiei scrisului, a instituţiilor social-politice, a oraşelor, a meseriilor, a ameliorărilor tehnice, a stratificării societăţii în clase, a apariţiei unor sisteme teologice şi religioase dezvoltate. ”Civilizaţiile” erau considerate ca fiind stabile istoric şi se puteau păstra, dezvoltându-se, dar păstrându-şi neschimbate trăsăturile de bază timp de milenii (civilizaţiile mesopotamiană, egipteană, hindusă, chineză, romană).

 

Liberalismul şi metamorfozele lui

Liberalismul a luat naştere în Europa şi America în epoca revoluţiilor burgheze şi s-a consolidat pe măsură ce au slăbit treptat instituţiile politice, sociale şi religioase occidentale din perioadele imperial-feudale anterioare – monarhia, biserica, păturile sociale. În etapele iniţiale, liberalismul se conjuga cu ideea creării naţiunilor moderne atunci când prin „naţiune” se înţelegeau formaţiunile politice omogene apărute pe baze contractuale, care se opuneau formelor mai vechi imperiale şi feudale. „Naţiunea” era înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor unei ţări, în care se încarnează contactul indivizilor care îl populează, uniţi prin teritoriul de reşedinţă comun şi printr-un nivel comun de dezvoltare a economiei. Nu aveau nicio importanţă nici factorul etnic, nici religios, nici cel de apartenenţă la un grup social. Un astfel de stat-naţiune nu are niciun scop istoric comun, nicio misiune anume. El reprezenta un soi de „corporaţie” sau întreprindere, care se creează în baza înţelegerii mutuale a participanţilor ei şi la modul teoretic poate fi dizolvat în aceeaşi bază.

Trei ideologii principale şi soarta lor în secolul XX

În sec. XX au existat următoarele ideologii de bază:

liberalismul (de dreapta şi de stânga);

comunismul (incluzând atât marxismul, cât şi socialismul şi social-democraţia);

fascismul (inclusiv naţional-socialismul şi alte variante ale „căii a treia” – naţional-sindicalismul lui Franco, justiţialismul lui Peron, regimul lui Salazar etc.).

Ele s-au confruntat pe viaţă şi pe moarte, constituind, în esenţă, întreaga istorie politică dramatică şi sângeroasă a sec. XX. Este logic să atribui acestor ideologii (teorii politice) numere de ordine, atât în funcţie de importanţa lor, cât şi ţinând cont de ordinea apariţiei lor, ceea ce am şi făcut ceva mai sus.

 

A PATRA TEORIE POLITICĂ: A FI SAU A NU FI?

Astăzi în lume se creează impresia că politica s-a terminat, în orice caz aceea pe care am cunoscut-o. Liberalismul s-a luptat cu îndârjire cu duşmanii săi politici, care propuneau reţete de alternativă – cu conservatorismul, monarhismul, tradiţionalismul, fascismul, socialismul, comunismul – şi, în sfârşit, la finele sec. XX, i-a învins pe toţi. Ar fi fost logic de presupus că politica va deveni liberală, iar toţi oponenţii ei, pomenindu-se la periferie, vor începe să reevalueze strategiile şi să formeze un front nou: periferia contra centrului (Alain de Benoist). Dar la începutul sec. XXI totul s-a desfăşurat după alt scenariu.

Liberalismul, care a insistat în permanenţă asupra limitării Politicului, după ce a obţinut victoria, a decis să anuleze în genere politica. E posibil, pentru a nu admite formarea unei alternative politice şi a-şi transforma dominaţia în una eternă sau dată fiind epuizarea agendei politice în virtutea absenţei duşmanilor, care, după Carl Schmitt, sunt necesari pentru constituirea corespunzătoare a unei poziţii politice. În orice caz, liberalismul a condus lucrurile în direcţia care pune capăt politicului. Concomitent, el însuşi s-a schimbat, trecând de la nivelul ideilor, a programelor şi declaraţiilor politice la nivelul lucrurilor, intrând în corpul realităţii sociale, care a devenit liberală, dar nu dintr-o perspectivă politică, ci de o manieră cotidiană, „firească”.

Gândirea conservatoare ca temelie a celei de-a Patra teorii politice sau

Lucrarea cunoscutului gânditor rus, profesorul Alecsandr Dughin „A Patra teorie politică” trebuia să vadă lumina tiparului şi în Moldova. Actualitatea ei cu totul aparte se resimte tocmai pentru faptul că în politologie, în analiza politică sau în comentariile cotidiene urmărim de cele mai multe ori construcţii intelectuale învechite, pe care le-am moştenit din secolele XIX şi XX.  Sacralizarea comunismului, obligatorie în perioada sovietică, a fost substituită cu divinizarea liberalismului. O abordare critică coerentă şi profundă a liberalismului practic lipseşte. În învăţământ venerarea marxismului e înlocuită cu occidentomania. Ştiinţele socio-umane au respins „întunecatul trecut sovietic”, recunoscându-l ca pe unul greşit, şi au descoperit subit „singura cale istorică dreaptă” – cea prooccidentală. La ora actuală toate lucrările de doctorat şi compunerile elevilor deja nu-i mai citează pe Marx şi Lenin, ci pe adversarii lor ideologici din tabăra liberalilor. În plus, osanalele aduse democraţiei şi drepturilor omului sunt indispensabile. Atitudinea faţă de integrarea europeană şi faţă de tot ce e legat de Occident a devenit un sentiment aproape religios. Cei „de dreapta” îi numesc în batjocură pe comunişti „bolşevici”, iar cei „de stânga” îi înfierează pe cei „de dreapta” cu eticheta predilectă „fascişti”. Liberalii şi comuniştii se luptă de zor unii cu alţii, fără să priceapă esenţa clişeelor ideologice de care le folosesc. O serie de „dogme ştiinţifice” din perioada sovietică s-a înscris în mod organic în noul sistem de învăţământ post-sovietic. La fel ca pe vremea sovieticilor, istoria din nou pare a fi una fără alternativă, iar triumful globalismului – inevitabil. Secularismul, darwinismul social, scientismul, istoricismul, progresismul, credinţa în timpul linear şi alte elemente ale marxismului au alunecat pe o pantă dulce în liberalism. Foştii lectori de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific s-au reprofilat peste noapte în politologi prooccidentali.

Aleksandr Dughin despre Cea de-a patra teorie politică

Există trei ideologii politice sau teorii politice ale epocii moderne: liberalismul, socialismul (în sensul larg, care include şi comunismul) şi naţionalismul (care include fascismul, nazismul sau naţional-socialismul). Sunt, de fapt, nu trei ideologii, ci trei grupuri de ideologii. Am putut să observăm că în secolul XX, acestea au constituit esenţa istoriei. Încă în secolul XIX, Friedrich Nietzsche spunea: „Va veni acea vreme când oamenii vor muri pentru idei”. Şi dacă vom arunca o privire retrospectivă în secolul XX, vom constata că toţi s-au luptat pentru idei, nu pentru resurse, nu pentru influenţă, nu pentru acces la anumite bunuri. Aceste trei ideologii au determinat, în mare măsură, cele două războaie mondiale şi Războiul Rece. Ţările liberale ale Occidentului s-au contrapus ţărilor Europei Centrale, care au mers pe calea a treia, naţionalistă. Şi, pe de altă parte, a fost lagărul sovietic, care reprezenta cea de-a doua teorie politică. În secolul XX s-a produs deznodământul luptei dintre aceste trei ideologii ale modernismului, care au fost concepute încă în secolul XIX. A fost, de fapt, lupta pentru dreptul de a da sens istoriei, pentru a da sens epocii moderne. Fiecare dintre cele trei ideologii pretindea că este adevărata expresie a modernităţii.

Dughin la Chişinău sau Reabilitarea discursului tradiţionalist

Prezenţa lui Dughin la Chişinău, în vizită privată la invitaţia unei modeste iniţiative academice numită Universitatea Populară, pe care am pus-o pe picioare relativ recent, este şi o recunoaştere internaţională a efortului nostru de readucere în circuitul public a valorilor creştine, tradiţionale şi conservatore. În timp ce Moldova e dominată de două paradigme depăşite, comunistă şi liberală, iar dezbaterea publică se reduce la exaltarea virtuţilor unei Europe aflate într-un proces vertiginos de dezagregare spirituală, instituţională şi economică,  iar pe de altă parte, la cultivarea unor nostalgii după defuncta URSS, cei care pricep că ambele proiecte sunt moarte în egală măsură pot fi număraţi pe degete. E adevărat, URSS îşi are actul de deces eliberat încă acum două decenii, iar UE este doar în aşteptarea lui. Dar, privite dintr-o perspectivă istorică mai largă, cele două versiuni ale omului prometeic, ale determinismului economic, ale ideologiilor ridicate la rang de religie sunt condamnate în egală măsură la dispariţie. Între trecutul sovietic şi viitorul european, cei care au un sistem de referinţă profund spiritual şi au vocaţia să desluşească sensul istoriei aleg o altă cale. Este calea revenirii la Tradiţie, la originile noastre creştine, la interpretarea spirituală a acestor deviaţii care ne împing în zone devastatoare pentru societăţile noastre. Experimentul comunist a eşuat mai repede decât cel liberal. Unul dintre motivele de bază ale acestui eşec rezidă în utilizarea terorii, a constrângerilor ideologice şi a lipsurilor materiale. Proiectul simetric şi complementar comunismului, liberalismul, acţionează mai subtil, prin seducţie, prin înlăturarea oricăror limite, prin dulcea otravă a consumismului şi prin sacralizarea banilor.

Economia viitorului eurasiatic - extras din "Bazele Geopoliticii" (1997)

Un extras din capitolul IV al lucrarii "Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei", scrisa de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin in 1997 si publicata in limba romana la Editura Eurasiatica in 2011. In acest fragment, autorul descrie modelul economic optim dupa care ar trebui sa se conduca Rusia secolului 21: nici liberalism, nici comunism.

----------------------------------------------

"Economia trebuie să se conducă, în ansamblu, pe principiul fundamental - centralismul strategic maxim,  plus pluralismul şi „liberalismul” regional maximal."

"În economie, ce-a de-a „treia cale” şi-a găsit exprimarea clasică în lucrările lui Friedrich List, care a formulat principiile „autarhiei economice a marilor spaţii”. Această teorie se bazează pe neuniformitatea dezvoltării economice a societăţilor capitaliste, cât şi pe consecinţa logică a colonizării economice a ţărilor mai sărace de către cele mai „bogate”; totuşi, pentru „bogaţi”, „comerţul liber” în asemenea condiţii este avantajos, iar pentru „săraci”, dimpotrivă. List a ajuns la concluzia că în anumite etape ale dezvoltării economice a societăţii trebuie să se recurgă la protecţionism, la dirijism şi la restricţii vamale, adică la limitarea principiului „libertăţii comerţului” la nivel naţional, pentru a atinge nivelul independenţei naţionale şi de stat şi al forţei strategice. Cu alte cuvinte, pentru List era limpede că economia trebuie să fie subordonată intereselor naţionale şi că orice apel la „logica autonomă a pieţei” este doar un paravan pentru expansiunea economică (şi ca urmare şi cea politică) a statelor bogate, în detrimentul celor mai sărace şi subjugarea ulterioară a celor din urmă. O asemenea abordare stabileşte, dintr-o dată, nişte hotare precise, adică unde trebuie să acţioneze principiul „de piaţă” şi unde cel „socialist”. Este interesant că şi Rathenau, autorul „miracolului economic” german şi Witte şi Lenin şi chiar şi Keynes şi-au formulat principiile lor economice pornind tocmai de la doctrina lui Friedrich List, deşi aceştia au folosit un limbaj mai apropiat fie de lexicul pur capitalist, fie de cel comunist."

 

Originile national-bolsevismului rus

Dacă în prezent în Franţa sunt disponibile o serie de lucrări de referinţă care ne permit să înţelegem esenţa naţional-bolşevismului german, cu totul diferit este cazul naţional-bolşevismului rus, de existenţa căruia aflăm abia acum. O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky, deşi vădit ostil faţă de occident, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre meditaţie. Teza autorulul, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă în ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric” pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. În opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj dublu: scrierile sale marxiste, ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el însuşi, de fapt, plasându-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea invaziei Europei de vest de către slavi. Incă la începutul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere Marxist. National - bolşevismul, încearcă să impună dominaţiai Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.

Pagini